Cel mai greu lucru este să scrii de(spre) fericire. Rareori, cînd simți că “lumea e a ta “sau că “L-ai prins pe Dumnezeu de un picior”, cum zice românul, cu atât umor, alegi să te apleci peste albul foii și să-ți pictezi simțirile-n cuvinte scrise, când alternativa“de-a o face lată” cu prietenii este, de sute, dacă nu de mii de ani, mult mai la-ndemână. Că este așa o probează tonele de scrieri mustind de tristețe și lacrimi, rupând cu greutatea lor balanța care are în celălalt talger “note de(spre) fericire”. Sau poate că stau eu prost cu lecturile…
Ai crede că fericirea sterilizează capacitatea de creație artistică și, Doamne, nimic n-ar fi mai eronat decât o astfel de judecată!
Dar, pe lângă faptul că lipsa „exercițiului” în planul fericirii își spune, vrând-nevrând, cuvântul, mai trebuie luat în calcul un aspect, zic eu, de o importanță covârșitoare. Tristețea e un sentiment mult mai subtil și mai intim decât fericirea, n-o poți împărtăși oricui, nu oricum, nu oricând, nu oriunde. Și atunci, ții nefericirea în tine, o sucești pe toate fețele, o desfaci in felii de portocala, o miroși, o guști, o-nghiți, ți se varsă-n trup (în cazuri fatale, în sânge), de unde a și plecat, de altfel și iată, cercul e închis! Și când te umpli de ea atingând punctul de saturație sau de insuportabilitate, o dai afară, într-o formă sublimată: actul de creație, scrierea, să zicem.
Pe când fericirea trebuie comunicată și comentată IMEDIAT. Închiderea ei în ființă ar duce la explozie. Fericirea se cere expusă, pipăită, de cât mai mulți, cere certificări imediate, ca și cum posesorul ei ar vrea să se convingă și prin părerea celorlalți , că da, lui chiar i se întâmplă să fie fericit. Ori, când ești trist, nu ai dubii că ești nefericit, nu e nevoie să-ți comunice/certifice un altul starea.
Dacă nefericirea ar fi un deziderat (nu un dat) și dacă ar fi la fel de greu de atins ca fericirea, lucrurile s-ar petrece la fel și cu ceea ce numim tristețe: am afișa-o la toate intersecțiile, am aștepta confirmările celorlalți că, într-adevăr, avem o achiziție importantă.
Probabil că și masochismul, caracteristică exclusiv a ființei umane, are un rol în tot acest proces. Obișnuiți mai mult cu greul și cu răul, oamenii aproape că se tem să recunoască/admită prezența fericirii, de aceea și au nevoie de cât mai multe certificări (de la ceilalți) că sunt cu adevărat fericiți (primii), chiar și atunci cînd asta e o realitate, o certitudine. Pe când intrinsec, ancestral chiar, aș zice, omul e obișnuit cu ideea nefericirii lui, care e o prezență certă (ca să nu zic chiar omniprezență, că intru-n conflict deschis cu optimiștii incurabili), nu reclama autentificări suplimentare. Nu de puține ori am spus noi inșine sau i-am auzit pe alții spunând:” mi-e și frică să mă bucur!”, „ e prea frumos să fie adevărat” și exemplele ar putea continua.
Desigur, contraargumente ale acestei pseudoteorii despre fericire/nefericire pot exista într-un număr suficient de mare ca să invalideze rapid considerațiile mele la temă. Mai mult chiar, amintindu-mi că eu însămi am scris, cândva, un eseu despre „Fericirea în fața morții, la români”, s-ar putea spune că mă contrazic singură (era, de fapt, vorba de daci și de ritualurile lor în fața morții, dar am inserat și exemplul cu Cimitirul Vesel, de la Săpânța). Numai că acum mă-ntreb dacă toate aceste „zâmbete” în fața morții nu erau construite de oameni tot dintr-o frică nemărginită în fața neființării, a sfârșitului. Omul acceptă greu că moare și gata, s-a terminat cu toate! Omul acceptă greu (sau, pur și simplu, nu acceptă) că, după un lung șir de zbateri sau „de lupte corp la corp cu viața”, cum scrie cineva nespus de drag mie, nu rămâne din el și din acumulările lui decât o mână de oase și, mai târziu, doar un pumn de țărână. Și atunci, acest dincolo, această viață de după moarte și toate preparativele pentru ea și ritualurile ce o însoțesc, care pot da iluzia unei fericiri actuale sau viitoare (viață veșnică, Nirvana, Rai, ființa pură, spirituală, de „după”, preluarea sufletului ce s-a lepădat de trup de către cel mai drag dintre morții celui recent stins din viață, aici cu rolul de ghid-gazdă pentru bun-venit într-o lume perfectă, „de unde a dispărut toată durerea și întristarea” etc.) nu sunt decât niște construcții de care omul are infinită nevoie ca să-și domolească frica de neant, nicidecum reale manifestări de fericire în fața morții.
Ceea ce tocmai am afirmat pare să atace în plin credința creștină și să pună sub semnul întrebării validitatea ei. Departe de mine un astfel de gând! Eu însămi îmi pun nădejdea în ce va fie să fie „după”. Sigur, tocmai acesta ar fi un argument în plus că religia, cu tonica ei promisiune într-o altă viață după moarte, e doar o construcție a omului, nascută din spaima lui de a nu mai fi. Dar toate religiile, creștine sau păgâne, avansează ideea unei veșnicii a sufletului, a unei vieți de „după”.Sigur, puteți spune că omul se teme de moarte indiferent de religia căreia îi aparține și, de aceea, fiecare religie trebuie să dispună de un astfel de antidot al fricii de neființare. Dar am un contraargument, cel puțin în ceea ce privește religia creștină (și, dacă n-aș simți nevoia să scriu acum până la capăt, cu siguranță aș mai găsi cel puțin 2-3 alte contraargumente): ritualurile păgâne în fața morții, la daci, au precedat apariția creștinismului atât de generos în promisiunile veșniciei sufletului (ca să nu mai amintim de filosofii greci ai antichității). Cu sau fără existența religiilor, omul s-a temut dintotdeauna de final, de nimicul de „după”. Încă dinainte de cristalizarea unei religii sau alta, omul avea un set de preparative pentru o a doua viață, ba chiar am putea spune că viața pământească era doar un pretext de a se pregăti cum trebuie, cu toate cele „ de cuviință”, pentru o viață de apoi.
Oricum, ca să nu mă depărtez prea mult de subiectul inițial, afirm, oarecum concluziv, că așa-zisa bucurie în fața morții, privită la originea ei, în prima ei secundă de viață, tot a frică de moarte seamănă.
Așadar, pot spune că, de frica nefericirii-dintre care teama, spaima, frica sunt doar câteva aspecte- omul a fost nevoit să exerseze-mimeze fericirea, în scop terapeutic. Un distonocalm nu-ți rezolvă problemele cu nervii, dar te poate ajuta să treci mai ușor peste momente mai grele sau perioade mai dificile. Poate comparația nu e cea mai potrivită, dar nu pretind că aș fi un as în mânuitul cuvintelor, așa că cititorul va trebui să se mulțumească (deocamdată) cu atât de la mine.
Și dacă nefericirea este atât de veche, puternică, subtilă, aș spune chiar seducătoare, acaparând toată ființa omului, preocupările lui, temerile lui -nu am auzit pînă acum pe nimeni temându-se că mâine va fi (prea)fericit-, instrumentele lui de a face și de a fi în timpul și spațiul vieții, fericirii ce să-i mai rămână?!? Altfel spus, în ființa umană așa cum o descriu eu aici, fericirea e un intrus, greu tolerat de o gazdă despotică, absolutistă, cum e nefericirea. Poate că oamenii aceștia, descriși de mine așa, aici, nici nu există. Poate că am scris despre mine și atât. Poate (că) m-am confesat și aștept să fiu iertată sau contrazisă. Poate aștept să mi se spună din toate părțile: „ da, măi, fată, tu chiar ești fericită!”...