În singurătate nu te poți irosi.te umpli in exces de divinitate,iar aceasta e insuportabilă.Noi suntem făcuți să risipim și să ne stingem,neputând acumula continuu starea de conștiență și prezență pură.Organismul are mecanisme de apărare contra divinului.Știe să-l filtreze și să-l măsoare.Dorința extremă sau lipsa ei construiesc dualitatea prin care se estompează înalțimile spirituale.Nu mă leg de comunicarea vie,în singurătate,unicul mod de comunicare e printr-un fir roșu cu cineva care are chipul si asemănarea fugii tale de celalalt,acea reglare la neant, asta neânsemnând neaparat lipsa raspunsului revelator.Oamenii au nevoie de oameni pentru a reuși sa fugă din fața propriilor răspunsuri obiective.Este dificil de acceptat realitatea din noi, adica ceea ce in mod inconstient acumulăm și sedimentăm pentru că ea devine mai singură și mai oribilă decât noi înșine.Noi o trădăm, cochetând cu exteriorul printr-o atitudine asa zis fireasca de comportament,căutând motive de risipire si eschivă.Acest aspect demască frivolitatea materiei în fața compozitului complex spiritual.Nu pot condamna risipitorii sentimentali,ei sunt necesari într-un proces diferit de cel al singurătății,fiind vorba de exercițiul uman al iubirii.
Singurătatea e locul în care orele își numără vertebrele,un purgatoriu lucid,locul in care iși dau intâlnire tresăririle ferme ale atomilor si moleculelor care poartă in sine informațiile genezei.Iadul pare locul în care iubirea nu e împlinită.Se știe ce înseamna a iubi necondiționat,atunci Dumnezeu se da huța.Nu aș vrea să ne împlinim toanele,aș vrea să îndeplinim această misiune existențială,chiar dacă pentru unii pare un hazard, să o elaborăm empatic în fenomenul viu pentru a-i înțelege complexitatea.Nu finalitatea individului reprezintă ceva ci singurătatea lui iar boala în care există lumea se măsoară prin însingurați.Viața am tratat-o neglijent din lipsă de fundament și totodată revoltă față de imposibilitatea de exprimare în timp util, nemaivorbind de temerile ancestrale și angoasele decadente.Știu și nu ma doare că nu am să mor de singurătate ci că voi muri singur în agonia abandonului întregului de sine.Tendința e de a pastra ceea ce ai construit intern, intim,dar pe Dumnezeu nu îl poți transforma în bagaj.Iesi din El pe o ușă,intri pe alta,durerea e că nu ști ce ai lăsat ieșind și ce ai găsit intrând.Durerile separării sunt mai grele decât nașterile deoarece ele creează goluri nu ființe.Cine se gândește mai mult la ideea de Dumnezeu decât la iubire,acela merită să dispară pentru a găsi în nimic regretul în care va rămâne veșnic.Singurătatea ustură deoarece totul este singur în ea,pielea,degetele,inima,fiecare organ suferă de sine,absolvirea răului eșueaza de fiecare dată în afara ei, când conștiinta intregului dă sens și scop fragmentarii și separării. Te simți singur atunci cand sensul îți e amenințat,sensul iubirii,iubirea creatoare de divin,starea expansivă a conștiinței pure în care spiritul țese prin materie cărări.Dumnezeu nu doarme niciodată...Odata credeam că a murit...Însa El e treaz în noi chiar și când murim,nelăsând niciodata goluri semnificative în destinul uman,resuscitându-l intotdeauna prin voință și instinct de conservare.Singurătatea nu e decât o cale către conștiința ființei,către scopul său,în rest ,prelungirea singurătății la nivel individual , da fir bolii și infertilității,jignind divinitatea,complotând împotriva ei printr-un genocid tragic.Nu cred în singurătatea lui Dumnezeu,mă amuz gândindu-mă câți Îl cred pe Dumnezeu singur,insă El e invadat de preocuparile vieții și de lipsa acesteia ca un pendul ce se mișca metodic între cele doua extreme cunoscute,prima, în mod concret, a doua, în mod abstract.Nu aș putea iubi un Dumnezeu singur,l-aș compara cu un vierme incapabil de reciprocitate,astfel construcția singurătății ideale nu stă în picioare nici măcar sub spectrul principiului divinității.Nu am fost singuri, nu suntem, nu vom fi.Exista intr-adevăr însingurații,cei ce sufera din cauza psihozelor sociale cei ce cu tot dinadinsul se izolează,neavând puterea de a găsi în jur reazemul,motivatia exprimării în sânul existențial.Nimeni nu suferă din cauza însinguraților,ei duc o cruce grea,semenii lor nu i-au invadat,i-au părăsit ca pe niște obiecte.E ceva special.Au o misiune,aceea de a sublinia utilitatea lui Dumnezeu, însingurarea adâncește criza dintre creator și produsul său.Nu e vorba de vreuna dintre dimensiuni ca și raportare intr-u revelare, e vorba de atitudine, acea palmă întinsă între ochi și soare,incercând să vezi prin obstrucționare restul, ceea ce rămâne în spectrul imediat,utilitatea și necesitatea absorbită cu ardoare.Nimeni nu poate vedea totul dar trebuie înțeles puținul, acel puțin care trebuie păstrat neântinat față de atitudinile absurde ale însinguraților.
Singurătatea e inspirată de lumină,de nuclear,ea nu se poate concepe decât prin comparație, ea aparține vieții fiind suma exploziilor purificatoare și temerilor risipite , ea se hrănește cu lumină , se adâncește în lipsa acesteia,își satisface golul intern, neavând final își gasește forțe de perpetuare precum un organism adaptat sa respire sânge,se reinventează pentru a răzbate propria-i criză.