Am avut un somn foarte agitat... nu știu ce anume am visat, că nu-mi mai amintesc, dar m-am trezit în mirosul amețitor al fânului proaspăt cosit din străjacul ce mi-l făcuse bunica atunci când venisem în casa lor.
Casa bunicilor, cu minunata curte care o înconjura, era locul în care aveam sentimentul că intru într-un paradis, un loc în care mă simțeam în largul meu și puteam să alerg fără să-mi fie frică să nu fiu călcată de vreo mașină venită cu roțile scârțâind de durere, în goana mare, în parcarea din fața blocului și fără să am teamă că vecinul de la etajul I va striga răstit la noi, fetele care ne jucam liniștite, pe covorașul de iută, lângă scara blocului, cu păpușile aliniate ca la școală :"ia, plecarea acasă, că e ora două!", cuvinte ce îmi răsunau în urechi până seara târziu când se întorcea mama de la serviciu și așteptam temătoare să văd dacă m-a pârât vecinul că nu eram intrată în casă la ora prânzului...
M-am întins o dată și încă o dată, pe salteaua care-mi lua forma ori de câte ori încercam să fac o altă mișcare mai îndrăzneață... și eram așa de mulțumită știind ce avea să urmeze la ora aceea... laptele, cel abia muls de la Joiana, pe care-l așteptam cu nerăbdare în fiecare dimineață!
Am coborât cu grijă din patul care era aproape cât mine de înalt și în care, dacă nu m-aș fi ajutat de laița de lângă el, ar fi fost o curată aventură să încerc să mă urc, deși eu, "marea" mică gimnastă care eram, mi-am făcut de atâtea ori un elan cât era camera de lată, închipuindu-mi că sunt în sala de sport sărind pe trambulină, și tot mă cocoțam în vârful lui, cu riscul de a veni bunica într-un suflet să vadă dacă nu mi-am spart capul de care urma să am atâta nevoie în curând, având în vedere că urma să merg în primul meu an de școala...
Nu se auzea nici o vorbă în jur, semn că bunicii plecaseră, pe deal, la fân. Am ieșit din cameră în târnaț și am dat nas în nas cu bătrânul cocoș, Pintenatul, care își chema de zor suratele găini să intre să mănânce și ele din blidul mâțelor care era pus în cuptorie lângă ușă. Dar, știindu-se singur și stăpân peste întreaga curte la acea oră, când m-a văzut, s-a speriat atât de tare încât a început să facă o gălăgie de parcă s-ar fi abătut sorlița asupra lui, și bineințeles că a luat-o la sănătoasa cu toate găinile după el, oprindu-se direct în mijlocul cucuruzului din grădină, care era mereu colacul lor de salvare în situații de urgență.
Mi-am luat cana cu mult râvnitul lapte de pe masa din bucătărie și m-am așezat cu coatele pe marginea târnațului să privesc cerul senin, pe care, din când în când se mai auzea câte un avion ce zbura cu mult deasupra munților, avion ce nu reușeam să-l văd niciodată, dar pe care mi-l imaginam câteodată că aterizează pe platoul de deasupra munților unde auzisem eu că s-ar afla un loc pe care au mai aterizat cândva, câteva elicoptere.
Și dacă tot nu aveam ce face la acea oră, m-am hotărât să urc pe deal, la ei să mă joc putin cu mingea. Nici nu vă puteți imagina ce față au făcut bieții bunici când m-au văzut cu acel obiect rotund în brațe, urcând senină de parcă luasem premiul cel mare la aruncarea greutății! Îi priveam și nu înțelegeam de ce sunt așa uimiți...
- Draga bunului, de ce ai adus mingea pe coastă că n-ai cum să te joci aici! Abia poți călca pe potecă cu piciorul și tu vrei să te joci cu ea?
- Nu-ți face probleme din cauza mea că voi avea grijă să rămân numai pe potecă! Driblez de câteva ori ca la handbal și nimic mai mult!
- Noi îți zicem să te întorci acasă să te joci acolo, ești în siguranță pe loc oblu, nu ca aici...
- Vă promit că nu se va întâmpla nimic rău...
- Treaba ta, dar nu te văd bine! mi-a răspuns bunicul scuturând din cap neîncrezător.
Și m-au lăsat în pace că nu puteau să își contrazică nepoata pe care o așteptaseră cu atâta drag luni de zile...
Nu știu dacă m-am jucat mai mult de cinci minute, îmi amintesc doar că mingea nărăvașă a luat-o la sănătoasa spre vale rostogolindu-se din ce în ce mai tare, iar eu, crezând că voi reuși să o opresc din goana ei nebună, am început să alerg la fel de pornită ca și bietul obiect neinsuflețit pe care tot eu eram cea supărată, când țopăind, când rostogolindu-mă, când alunecând pe fund, când lovindu-mă de arbuștii crescuți la întâmplare, oprindu-mă într-un final aproape de roata morii care învârtea zgomotos apa, semn că cineva își măcina grâul la acea oră...
Am stat așa, nemișcată, preț de câteva secunde, secunde care mi s-au părut ore, simțeam că totul se învârtea cu mine, și auzeam doar zgomotul asurzitor al apei ce râdea parcă de nechibzuința mea. Știu doar că a venit bunica într-un suflet, speriată că nu mă mișc, gândindu-se la ce era mai rău. Genunchiul drept era plin de sânge, aveam în el înfipt un băț de vreo zece centimetri pe care, din fericire, am reușit să îl scot întreg. Am tras de acea rană câteva săptămâni, bunica reușind să mă oblojească cu toate leacurile băbești posibile pe care le avea la îndemână în vârful acela de munte uitat de lume.
Mult timp am avut în minte filmul acelui eveniment nefericit și abia mai târziu am înțeles ce înseamnă să duci grija unui copil, să tremuri de fiecare dată când este bolnav, să fii trist când el este trist și să fii vesel când el este bucuros...
Următoarea perioadă am petrecut-o stând în jurul casei și citind din abecedar, ca pedeapsă pentru nesupunerea mea.
Privind în urmă nu regret nimic, pot spune doar că-mi amintesc despre ei ca despre temerarii care au înfrunat vitregiile vremii cu fruntea sus iar ce mă fascina cel mai mult, era faptul că, deși era în casă numai un bătrân aparat de radio care să-i aducă mai aproape de civilizație, bunicii aveau în fiecare dimineață un program foarte bine stabilit, pe care îl începeau când încă nu se crăpa de ziuă, mai ceva ca militarii de la o garnizoană, un program de la care nu s-ar fi abătut sub nici o formă și care, numai în zilele de duminică și de sărbătoare era cu totul altul. Și, mă întrebam eu, în mintea mea de copil dornic de joacă, de ce să nu lase cositul pentru ziua de mâine? Sau, de ce să sape neapărat azi straturile de picioici? Doar nu intraseră zilele în sac și nu-i punea nimeni nemotivat, dacă ar fi făcut acel lucru ziua următoare...

Aceasta era viața lor, era lumea lor - o lume mult prea dură și cu prea multe sacrificii, pe care eu nu aveam cum să o înțeleg...pentru mine totul era simplu: vacanțele petrecute la bunici în Apuseni erau cel mai minunat lucru ce mi se putea întâmpla la acea vârstă...