NOTÃ: Citind și recitind poezia eminesciană, am observat că, în versurile sale, Poetul își pune și ne pune numeroase întrebări. Cu scopul de a ne reaminti, cât mai des, de Eminescu dar și cu intenții umoristice, am căutat, tot în opera Sa, posibile răspunsuri la aceste întrebări. Cuvintele de legătură (cele care nu sunt în ghilimele) aparțin subsemnatului; în rest, Eminescu întreabă... și tot el răspunde.

- „De ce pustiu mi-e capul?”… Pentru că nu ți-a plăcut școala… „Pune-te de-nvață, dragă:/Nu știi carte, nu știi carte”.
- „Au prezentul nu ni-i mare?”… Unii spun că nu… „Căci român nu e nimica, nici în case, nici în strade”… iar alții zic chiar că, de ceva vreme… „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”.
- „De ce uitați că-n voi e și număr și putere?”… Să fim serioși… „Minciuni și fraze-i totul” (Număr o fi la cei mulți, dar putere este doar la cei puțini și bogați).
- „Și pentru cine vrei să mori?”… Nu mai are importanță, oricum… „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”.
- „Ca toți să fiu? ca dânșii să fiu viclean, fățarnic?”… Ar trebui, pentru că, din întreg lotul de acuzați… „Numai tu de după gratii/Vecinic nu te mai ivești!”.
- „Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele?”… Nu, că și tu… „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”.
- „Nu-mi știi cine șade-n aste rânduri de palat?”… Îmbogățiții epocii de tranziție… „fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,/Bâlbâiți cu gura strâmbă”.

Va urma!