Nu îmi place să vorbesc despre mine. Aș putea crede ca din cauza profesiei- când atât de mulți oameni îți vorbesc despre ei înșiși începe să ti se pară inadecvat să mai vorbești și tu despre tine. Dacă mă duc cu gândul spre niște vremuri pe care o perioadă am crezut ca le-am uitat cu desăvârșire, îmi dau seama că în adolescența mea, prietenii și colegii mi se confesau atat de mult, încât nu mai aveam nici un chef să încep a mărturisi și eu ceva despre mine. Confesiunile acelea le atrăgeam ca un magnet. Oarecum, erau pedeapsa mea ca știam să ascult...rareori recompensa, pentru că mi se mărturiseau- de cele mai multe ori- tristeti, revolte ori drame.
Recunosc că prefer să-mi fac confesiunile simbolic – mai ales prin poezie. E un mod de a-mi striga trăirile în fața tuturor, fără ca să fiu pe deplin înțeleasă și fără să încarc pe nimeni.
Recunosc că, foarte rar, simt nevoia să marturisesc un mic secret vreunui prieten. Așa că încep prudent la telefon: ,, Știi, aș vrea să-ți povestesc o experiență de-a mea...’’ Consecința e că, până ne și vedem ca să pot împărtăși spectrul de emoții încercat, mie deja mi se par prea subiective trăirile mele. Și cum prietenii, luați de ale lor, uită să mă mai întrebe ,,Ce-ai vrut să spui atunci?...’’ deja subiectul respectiv se întoarce în partea mea de umbră.
Ceea ce, pe plan spiritual, ar putea însemna un progres... Recunosc însă că, pe planul relaționării cu cu lumea concretă, mă poate priva de experiența împărtășirii sufletești cu o altă ființă umană.