Clepsidrei prizonier, nisipu-i sânge
Învârtoșat de spaimele iscate,
Cerșind să tune-n clipe numărate
De fulgere, iar cerul minții plânge.

Când negura vrea să devină lege,
Nu cerul doarme, noi închidem ochii,
Născând balauri, zmei și babe dochii,
Lipsiți de harul de a înțelege.

În ochii strânși, privirile ascunse
Sub umilința fricii ancestrale,
Trădează tresăririle carnale
Și-nvederează taine nepătrunse.

Nu poate frânge, ruga, lașitatea
De-a nu privi în jur cu demnitate!
Să te comporți mereu cu simplitate,
E primul pas să-ți afli libertatea.

Altfel ești mort, chiar dacă mai respiri.
Împlântă-ți văzu-n orice dimineață!
Doar din lumină, inima învață
Să fie miez vieții spre-mpliniri.