Mai zilele trecute, disperat de seceta cruntă care îmi bântuie prin buzunare mai ales în ultimul timp, mă adresam unui prieten, rugându-l să-mi vândă și mie un ,,pont'', o oportunitate de a câștiga niscavai parale în mod onest și adaptat condiției mele de estropiat.

,,Sigur că da, uite un job tocmai bun pentru tine! Stai în cur la calculator și postezi niște textulețe pentru niște firme care au magazine on line. Am să-ți trimit pe mail lista cu site-urile respective. Nu-ți ia mai mult de douăzeci de minute o postare și câștigi doi euroi la bucată, mai ales că știu că pe vremuri erai îndemânatic la compus tot felul de textulețe, poezele și alte bâzdâgănii de-astea și n-ai avea nici un motiv să nu fii încă pentru că văd că, deși te vaiți de sărăcie, tot investești în maculatură. Să-mi trimiți un eșantion pe mail ca să-l văd și putem să-i dăm drumul!''. Am ales un site care se ocupă cu vânzarea corpurilor de iluminat și m-am decis să rup gura târgului printr-o tratare exhaustivă a problemei, începând evident cu un istoric. I-am trimis o chestie care , cu tot cu documentare, mi-a luat nu douăzeci ci vreo două sute de minute. După vreo două zile, l-am sunat. ,,Ei, cum e?'' ,,E mișto, dar e nițel cam off topic. Merge și textul tău, dar mai târziu! ,,Să mai încerc ceva?'' ,,Mai încearcă, vezi că-i arde buza mai mult ăluia care vinde anticoncepționale sau ăluia cu ceaiuri pentru slăbit... Da' vezi, nu o lua razna, off topic!''

Mai lunile trecute, tot în setea mea nestăvilită de bani, m-am hotărât să reiterez o idee mai veche, dintr-o perioadă în care ajunsesem, ca și acum, în pragul unei catastrofe financiare, de a face bani din producțiile mele de literat pe cât de amator, pe atât de veleitar care, până la frageda vârstă de cincizecișicâțiva ani nici n-a încercat să publice ceva. Așa că am apelat la un site pe care publică foarte multe persoane chinuite de talente mai mult sau mai puțin reale, mai mult sau mai puțin ascunse. Dar și aici am reușit să dau cu mucii în fasole, adică să fiu off topic. Și dacă ai ști, prezumtive cetitoriule, ce ușor mi-a fost! Pe scurt, să vezi cum:

Publicația electronică respectivă nu numai că oferă posibilitatea, ba chiar solicită candidaților la glorie literară să-și exprime opiniile în legătură cu operele celorlalți posibili viitori confrați întru slujirea muzelor aferente ariei lor de procupări. Fără a studia atent modul de lucru în acestă secțiune în care îți poți exersa eventuale dexterități de critic și încurajat de un comentariu favorabil la adresa unui sonet postat de mine, comentariu care venit din partea unui redutabil sonetist și nu numai,care publică (și) pe site-ul respectiv, mi-am dat și eu cu părerea referitor la niște creații ale unor confrați. Când am scris elogios despre unul și am adoptat un ton polemic în raport cu un alt critic de ocazie care-i găsise nu știu ce hibe celui elogiat de mine, am zbârcit-o, pentru că respectivul critic a sărit ca ars și m-a pus la punct, spunându-mi pe un ton imperativ că să nu mă bag eu, un neica nimeni, unde nu-mi fierbe oala deoarece dumnealor, criticul și criticatul sunt prieteni vechi și-și permit astfel de șarje amicale. Văzând că atunci când elogiez, gafez, m-am hotărât să-mi pun în funcțune vechea mea aplecare spre căutatul de noduri în papură și am găsit la niște poeme ba un defect de logică, ba o exprimare anapoda, ba o greșeală gramaticală, toate, după părerea mea, neavenite nici în poezia cea mai modernă cu putință, atât de modernă încât pentru poeții aparținând acestei generații, generația optzecistă este deja vetustă, generația '90, depășită, generația '00, ușor prăfuită, iar cele anterioare acestor perioade de-a dreptul anacronice, publicate pe prima pagină, unele chiar cu aprecieri ale confraților. În ceea ce mă privește, mi s-a atras în mod serios atenția că eu comit un sacrilegiu folosind în niște metafore prăfuite gerunziul și ceea ce este cel mai rău, semne de punctuație. Mi-am dat eu seama prea târziu că alta este topica sau, mă rog, tipicul procedurilor în secțiunea de comentarii. Asta este, de fapt, o secțiune de socializare, s-au format cerculețe, gășculițe, prietenii, clici, etc. în care ne lăudăm reciproc, ne admirăm creațiile (tu pe-a mea și eu pe a ta), ne dăm grade după ierarhizările proprii și oarecum absconse ale corifeilor poeziei ultramoderne cantonați la acest site iar mai târziu ne împărțim și steluțe chiar. Opiniile incomode sunt trimise inevitabil într-un subsol al paginii de comentarii denumit, evident, off topic iar tentativele de lucrări literare, indiferent de calitatea lor sunt anatemizate pe vecie de către redutabilii editori cu o ștampilă galbenă, ATELIER, fără alte explicații.

Dar gafa gafelor a fost făcută în momentul în care în finalul unui scurt comentariu, zic eu nevinovat, prin care precizam, pentru uzul autorului unui poem de altfel bun, că pluralul substantivului ,,labirint'' este ,,labirinturi'', nu ,,labirinte'' cum scrisese autorul poemului chiar în titlu. Dar dezastrul a fost provocat de adăugarea la finalul comentariului a unei exclamații, e adevărat, nu lipsită de ranchiună, referitoare la vigilența editorilor în filtrarea operelor postate spre editare de emulii zânelor Euterpe și Erato și care suna cam așa: ,,Of, editorii ăștia... mari meșteri!''

Cu ocazia aceasta m-am convins că editorii chiar citesc cele trimise de către aspiranții la un locșor în Parnas și că, atunci când sunt călcați pe coadă, reacționează prompt. Eu am primt un mesaj tăios, evident acolo unde-mi fusese publicată toată intrvenția, adică, pitulată după colț, off topic. Iată-l:

,,d-le..., mă bucur că ne pomeniți, dar mai trebuie să aveți și dreptate.

care e problema dvs.?

autorul are nivel de acces, textele dumnealui intră automat pe site.

și ce dacă, nu-i așa? editorii sunt vinovați, evident.''

La o așa punere la punct, m-am retras cu coada între picioare în colțișorul meu ca să-mi ling rănile, fiind convins că n-o să pup eu în vecii vecilor prima pagină, fiind exilat în purgatoriul ATELIERULUI în mod definitiv și iremediabil.

Nu spun că nu-mi merit soarta, pentru că am citit condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aspiranții la a deveni membri ai nobilei comunități și am înțeles mesajul transmis în subsidiar prin care se decretează că editorii au putere de viață și de moarte asupra aspiranților și că aceștia trbuie să se consoleze cu speranța că vor ajunge și ei mari cândva în sătrăpia literară respectivă.

Dar totuși și ranchiuna mea este îndreptățită în fața nedreptății care mi se face și anume că nu s-a recunoscut încă faptul că în persoana mea este camuflat cel mai mare poet din sud-estul Europei în viață și care nu merită să fie exilat așa într-un colț de ATELIER.