Noiembrie 2010. Existi fara sa stii ca te iubesc. Ca te-am gasit. Esti aici, parte vibranta din mine. Atingi clapele pianului tacit, cu mintea, sprijinindu-ti capul in palmele de artist, asemenea ‘’Ganditorului’’lui Brancusi. Esti propria ta muza intr-un spatiu ireal. Te observ gesticuland agitat peste mine, prin mine, cu mine. Ma surprinzi adesea cu pleopele perfect intinse,colorate in roz, asteptand cu nerabdare sa te sarut. Cand te saturi de privit, zambesti silentios, lasandu-ma sa ma alint pe langa tine si sa-ti rad colorat in nas.
Stii ca uneori imi vine sa apas cu vitejie pe el, imaginandu-mi ca pot declansa voluntar un start de saruturi pasionale? Alteori, cand mi-e foarte drag de tine, mi te imaginez ca pe un prescolar asezat in fata pianului, pierdut si chinuit printre note muzicale, mofturos, privind pe geam nostalgic. Atunci ma indragostesc de tine, ‘’copil sensibil de pian’’ si-mi vine sa-l invoc pe Mozart in speranta ca as putea complota cu el si as reusi performanta de a te face sa te indragostesti de mine.
Stii ca esti ca o cireasa novice in tainele amorului? O cireasa pasionala, visinie, perfect rotunda. O cireasa amara, princiara, atemporala. O cireasa a carei mireasma imi preschimba saliva obisnuita in leac pentru durere.
De doua saptamani, pe noptiera, langa pat, tin un bol cu zahar in care te invart in fiecare seara negresit. Te rotesc alintata de codita peste zahar, apoi te admir narativa si te savurez din privire cu pofta. Deodata imi simt vesele papilele gustative, care te recunosc si te incorseteaza negresit in sufletu-mi mic. Am facut din zahar o virtute din dorinta de a progresa alaturi de tine. Nu, nu scriu despre tine. Scriu despre ceea ce simt despre tine, intru noi.
Iubitule, cat de pretentioasa e o cireasa amaruie?
Ma gandeam sa te imbib in atat de mult zahar, incat sa te transformi peste timp in dulceata si mai apoi sa te servesc cu ceai dimineata. In ciuda miturilor ancestrale, sa stii ca sunt statornica in dorinte si de cele mai multe ori le transform in fapte reale.
Iubitule, tu stii ce e fericirea? Aristotel spunea ca putem defini fericirea daca ne gandim la activitatea fiecaruia dintre noi in conformitate cu virtutile noastre. Dar stii ca sunt virtuti inoculate in noi de la natura sau care pot fi dobandite prin invatare….
Aproape ca m-as hazarda sa-ti spun ca fericirea mea sta in zaharisirea unei cirese amare cu propriul meu indulcitor nativ.