Eram prinsă în vârtejul vieții…familie, profesiune, studii. Ne luasem rămas bun în urmă cu două luni, făgăduindu-ne reîntâlnirea peste un an. În ultimul timp, viețile noastre se derulau cu repeziciunea bătăilor inimii, între două revederi, suspendate în anticiparea îmbrățișărilor și a sărutărilor dragi. Două jumătăți aruncate în lume. Ne citeam însă gândurile dincolo de orizonturi, rezonam la bucuriile și durerile celeilalte. Mamă și fiică adoptivă.

O bună prietenă mi-a mărturisit odinioară, reținerea sa vis-a-vis de adoptarea unui copil. Era convinsă că nu ar putea să reverse dragoste și căldură asupra vlăstarului altora. Nu cunoștea povestea mea. Aflarea adevărului i-a creat o mare dilemă. Cum era posibil să existe așa o simbioză între mine și făptura care m-a adoptat și m-a iubit mai presus de orice?

Mama suferise un infarct. Nu știam nimic. Vorbisem cu ea la telefon, promisese să îmi „țină pumnii” pentru examenul care urma. A doua zi, era deja internată în spital, iar eu susțineam examenul. Cu mare dificultate am reușit să mă concentrez și să închei lucrarea. O stare de neliniște mă cuprinse, tâmplele zvâcneau, ochii ardeau în orbite.

Peste câteva zile mă aflam în avion, grăbindu-mă să ajung acasă, la Mama. Mă aștepta răbdătoare în camera de spital, cu inima slăbită, dar cu sufletul încins de dorul revederii. Aveam o singură dorință, să ne aruncăm una în brațele celeilalte și să uităm de durere, tristețe, boli și necazuri.

Drum lung, timp de iarnă, pierdusem legătura aeriană în unul din marile orașe europene. În același timp, inima mamei refuzase să mai bată. Medicii însă, știau că nu o pot lăsa să plece înainte de a-și lua rămas bun de la fiica sa. Au readus-o la viață. Doar le povestise tuturor (medici, asistente, infirmiere) , că își așteaptă fiica. Nu era încă timpul.

Am deschis ușa salonului de spital și ochii mi-au rămas pironiți pe ființa cea dragă. Suferindă, așezată pe marginea patului, trupul înlănțuit în tuburi, respirația anevoioasă. Mamă! A întors ochii spre mine și, când m-a zărit, a exclamat „Cristinica, ai venit, draga mamii…Trebuie să fii foarte obosită…E atât de lung drumul…” Chiar și în acele clipe, grija ei mă învăluia, mă proteja. Am luat-o în brațe, am mângâiat-o, am sărutat-o…Mama mea, viața mea.

A vorbit puțin, îi era greu la fiecare cuvânt rostit, la fiecare gură de aer. Și totuși, întrebările erau legate de mine, de nepoții, pe care i-a vegheat crescând, i-a iubit necondiționat. Adusesem niște fotografii de acasă, nu se putea sătura privindu-le. Cât de mari au crescut, ce frumoși sunt, cum învață, mă descurc cu toate grijile?

Nici măcar o singură dată nu a vorbit despre ea, despre starea în care se afla. M-a întrebat doar de ce medicii nu pot să îi ușureze respirația. Nu putea sta întinsă, de îndată avea senzația de sufocare. În ultimele zile, șezuse pe marginea patului, își sprijinea capul pe o măsuță și ațipea, odihnindu-și din când în când trupul ostenit.

Am petrecut astfel, împreună, 16 ore. Dimineața, soarele se strecurase în cameră, iarna era blândă, se apropia sfârșitul anului. Era 30 decembrie. Oamenii se pregăteau să întâmpine Noul An. Mama se pregătea și ea…de plecare. Dintr-odată devenise senină, m-a rugat să o pieptăn și să o îmbrac cu capotul elegant pe care îl aduse. A vrut să mănânce, i-am dat cu lingurița niște iaurt, a băut apă din cana cu fotografia imprimată a celor doi nepoți (o primise cadou de Crăciun în urmă cu niște ani). Privea undeva în zare, parcă văzuse ceva, o lumină, poate. Primenită, mi-a spus “Cristinica mamii, sunt așa de obosită, tare aș dori să mă pot întinde pe pat și să dorm. Ia-mă în brațe”.

Atunci am simțit-o ca pe copilul meu. Era rândul meu să o protejez, să am grijă de ea. I-am spus iar și iar cât de mult o iubesc. Încercam să nu plâng, să nu îmi trădez tristețea care mă gâtuia. Am cuprins-o în brațe și i-am mângâiat creștetul capului, i-am sărutat obrajii, i-am alintat degetele care lucraseră cu sârguință să mă poată crește. Era liniște deplină. Uitasem de toți și de toate. Eram doar noi două, mamă și fiică, fiică și mamă, într-o lume atemporală. M-a rugat să o ajut să se întindă, doar pentru o clipă. Am ascultat-o. A fost ultima sa rugăminte.

Mi-e așa de dor de tine, Mamă!