1 decembrie


Ziua Națională, ora astrală a României. Atunci, la 1 Decembrie 1918 am dobândit adevărata identitate geografică și națională, România ,,dodoleață,, de vreo 300 000 de kmp, de la Nistru pân’ la Tisa. Naționalism ieftin? Nicidecum! identiate necesară, istorie, argument! Neagu Djuvara afirmă că ,,rezultatele politice care au urmat războiului au fost benefice pentru nația română și în același timp nesperate,,.

Liberalu’ I.C. Brătianu a fost omul providențial. A negociat la sânge neutralitatea, a reorganizat armata cu ajutorul lui Burtălău (generalul francez Berthlot), a dat cu bolșevicii de pământ la Iași și în Basarabia, a părăsit Conferința de Pace de la Paris, adică le-a cam dat cu flit lui Wilson și lui Clemenceau ce ne amăgeau cu datu’ sau nedatu’ Ardealului și a slobozit roșiorii peste Tisa stârpind sub călcâiul opincii olahe internaționalismul comunist a lui Bela Khun.
Destoinicia generalilor Averescu, Prezan, Eremia Grigorescu, jertfele umane de la Mărăști, Mărășești și Oituz, demersurile diplomatice ale politicienilor Ionel Brătianu(Sfinxul), Tache Ionescu(Tăchiță Gură de Aur), Nicolae Iorga, Iuliu Maniu și simțul datoriei al unui rege clăpăug dar patriot, Ferdinand, cu o regină rea de muscă, dar copleșită de spiritul simțirii românești, mamă a răniților, au fost rețeta coagulării unei Þări necesare pe harta Europei.
Am avut șansă, am știut să vrem, ne-am unit!

1 decembrie 2009. Manifestări de sărbătoare cam apatice împănate cu momente caragialești, de campanie electorală. La București defilarea Armatei a fost pe placul vulgului. O transpirație rece mi-a cuprins spatele… tremur, maxiliarele mi se încleștează, pavilioanele elefantine ale urechilor vibrează înmiit, mă concentrez, ascult Treceți batalioane române Carpații… marșul acesta este cea mai frumoasă lecție de istorie românească. Sunt european dar în aceeași măsură sunt român. Mă închin, mulțumesc destinului, românilor adevărați, sufletelor jertfite pentru libertatea mea, a tuturora. Români simpli au agățat tricolorul la poartă. De ce? ,,Să nu uităm că suntem români,, zice un moș, nepatetic și surprinzător de calm, europenește.
Simt o tristețe sâcâitoare, o vinovăție ca o boală incurabilă. Au fost timpuri grele dar pline de virtute. Jertfa era o datorie. Astăzi, mai știm oare în ce constă demnitatea?

În capitală, la Arcul de Triumf s-a dat Onorul. Oamenii politici s-au privit chiorâș, s-au ignorat. Orgolii nevindecabile, piticisme!

La Timișoara un pact aiurit a generat îmbrânceli în stradă și lozinci comuniste. Mă reculeg și constat că suntem încă un neam ce se hrănește cu iluzia democrației pumnului și al luptelor de stradă. Care comunism fraților? s-a dus dracului și bine a făcut. Humanoizi îmbrăcați sărăcăcios, cu fețe supte, găurite de priviri proletare înveninate de ură de semeni, care nu știau de ce se agită, vociferau zgomotos îndemnuri electorale scurse prin ritmuri de manele. Îmbrâncelile pentru un blid de fasole cârnățărită mă aduc la realitate. Sunt concetățenii mei, sunt români.
ÃŽmi zic, noi suntem, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!

La mulți ani, România! în interior vibrează ceva totuși, simt. Este ziua națională, nu fac nimic deosebit, doar intru în rezonanță cu trecutul, mă regăsesc, respect.

Privesc Tricolorul în duet cu steagul Uniunii și mă simt în siguranță. Trist dar în siguranță. Am o Þară, am un loc al meu într-o nație nici prea, prea nici foarte, foarte am o identitate, sunt cetățean european. Încă nu mă încălzește prea tare, dar simt că mă pot zborși la toți și la toate... ,,je m’en fiche,, și îmi e haznă, nu-i ce trebuie dar simt că am aripi și nu mi le mai retează fitecine după cum îl taie capu’.

La Sfântu Gheorghe administrația maghiară a refuzat să participe la festivități. Două tabere extremiste, Noua Dreaptă românească și Asociația maghiară a comitatelor se sfidau peste cordonul sanitar al polițiștilor. Coabităm în evul mediu contemporan.
Obsesii, ură, aberații!

Un reportaj profund despre luptele din primul război mondial, de la Oituz. Surse germane(jurnalul locotenetului Rommel) și românești (jurnalul ofițerului Dimăncescu). Dealul Coșna. A fost iadul. Nemții atacau cu trupele de elită Wurttemberg, românii școliți de francezi țineau piept dumnezeiește. Mormane de morți, trupuri inerte înghețate de suflarea morții deveniseră parapete de apărare pentru confrați. Imagini șocante. Chipuri îndârjite de soldați și ofițeri țineau ca prin minune un petic de Þară. Ei aveau pentru ce să lupte, nemții nu știau pentru ce mor. Printre soldații nerași, concentrați și arcuiți peste parapete, nechinuiți de trăiri metafizice dar iubitori de ortodoxim și țărână străbună a fost și bunicul meu dinspre tată, Gheorghe Tudoroi. Era sergent și a fost rănit de moarte la Cireșoaia. Copil fiind, tata întrebase un consătean cum murise tac-su, pe care nu-l văzuse decât în poză:
- ,,Apăi dă… ce să-ți spun măi rapchilă ? Pă la răsărit a v’nit răjele. Taică-tu i-a dat raportul, era sărjănt. Apoi… a’nșeput mășelu’, trăjau măăăi friții… grindină dă plumbi, băteau tunurile noastre de te îngrozeau, soarle dogora, pământul era răvășît, trupuri ciopârțîte zburau peste țestele noastre, nu mai aveam strop dă apă , parcă luasem foc. Gheorghe era ca un lău, dădea ordine, alerga în stânga șî’n dreapta cu piăptu’gol, nă’ncuraja… pă l-a prânz l-am văzt pă dânsul, era chitit după un parapet de leșuri șî trăjea, trăjea drășește…înroșise țava unei mitraliere, ținea cu foc o viroagă prin care friții înșărcau să ne învăluie. După aia nu mai știu ninica, am auzit că un șrapnel i-a făcut o bortă-n piăpt... și s-o dus sărmanu’.

Și în munții Brezoiului s-a murit pentru România Mare. Comanda operațiunilor a avut-o generalul Traian Moșoiu. Cartierul său general era la confluența Vasilatului cu Lotrul. S-au dat lupte grele în Pietroasa, Veverețu, Robu unde a murit prințul Henric de Bavaria, Danu, Dobrunu, la Coți în Loviștea unde a căzut generalul Praporgescu. Bunicul dinspre mamă era sergent și apăra podul de la Râul Vadului. În noaptea de 15-16 septembrie 1916 retragerea românilor prin defileul Oltului s-a făcut în condiții dramatice. Generalul Petala depășit de situație și sub efectul panicard al unui cutremur de pământ părtaș la îmbulzeală, a înnebunit. Calvarul este povestit de C. Kirițescu într-o frumoasă Istorie a războiului pentru întregirea României 1916-1919, pe care bunicul o citea ca pe o Biblie.
După ce au aruncat în aer podul de peste Olt de la Râul Vadului , a venit val vârtej la Brezoi, și-a îmbarcat familia în căruțe, a îngropat ce nu au putut lua și s-au refugiat cu cățel și purcel la Păușești Măglaș. Bunicul a plecat în Moldova pe front, iar bunica cu vitele și copiii a stat 6 săptămâni în refugiu. La întorcere, în noiembrie , a găsit ocupația germană și un sistem de rechiziții draconic. Primarul Ion Bărdașu, sluga nemților i-a luat vitele din curte. Neamțul înjuga boii, bunica-i dejuga. După o vreme i-a pus pușca-n piept și i-a amenințat copiii. A cedat, a pătimit. Fratele mai mare al mamei , nea Gică Măcelaru’ a fost rănit pe front, la genunchi și a rămas șchiop. Semăna la față cu bunicul și avea o fire blajină. Frate-su, Nea Din, a plecat voluntar în Moldova și a nimerit într-o unitate rusească. S-a întâlnit întâmplător cu bunicul , nu știau unul de altul, nu mai avea decât guler la cămașă. Când s-a întors acasă călărea acrobatic, căzăcește. Încăleca în fuga calului din săritură, călărea în picioare, lipit sub burta animalului, era de neîntrecut. Am fost surprins să aflu de la autorul monografiei Brezoiului că abia a reușit să enumere vreo 10 eroi brezoieni combatanți în măcelul din1916-1918. Bunicul și unchii mei nu sunt printre cei enumerați. Au fost și ei eroi. Peste ani, în decembrie 42, nea Nică , băiatul cel mic al bunicului a fost dat dispărut la Stalingrad. Tudoroii și Tudoranii au luptat și au murit pentru Þară!

La televiziuni emisiuni dominate de vacarm. Nimeni nu mai are răbdare, se vorbește în cor, se apostrofează, se jignește. Pentru ce? Pentru un președinte, un om obișnuit, indiferent care va fi. Prea multă pasiune, emoție necontrolată, turbulență, porcării.

Miru are mâine examen DSD. Îi țin pumnii. Târâș grăpiș trecem peste toate. Răceala s-a cam dus, incertitudinea și tusea au rămas. Mai sunt câteva zile și vom vedea încotro o luăm. Democrația face fețe, fețe. Sunt oricum mult mai detașat Pasiunea politică din perioada Convenției s-a diluat, jocul politic filtrat de rațiune este mai atractiv. În rest sunt spectator, politicăreala de cartier mă lasă rece.

Înca puțin și voi face bilanțul acestui an. Am neglijat multe.. Acționez mecanic, sunt prea împăcat cu ceea ce trăiesc și asta mă surprinde. Sunt prea convențional de la o vreme. Nu mă știu o persoană conformistă și totuși, ceva nedefinit m-a muiat. Îmi prind capul în palme… mă compătimesc, înjur: p… măsii. De ceeeeee? irațional, nu știu, dar trebuie. Mă liniștesc, învolburările neuronale se calmează, p… măsii, asta e. Pe C. o irită bădărănia, pe mine mă relaxează. Nu-i frumos, dar o voi mai face și de acum încolo… calmează oarecum… dar nu vindecă.
Badea dixit: Zi națională demențială!