odată am vrut să fiu cîine să mă conving
dacă și cîinele simte frica la fel ca un om
cînd o mașină îi apare brusc în față
dacă picioarele îi tremură
și sîngele dă bir cu fugiții un fel de a spune
doamne mai lăsă-mă o zi pe pămîntul acesta
și ia-l pe cel mai slab dintre noi

n-am să înțeleg niciodată de ce
dacă apuc un drum întoarcerea e mai scurtă decît plecarea
iar drumul niciodată la fel
pînă acum am străbătut o șosea de mii de ori
cînd plecam nu-mi ieșeau la număr casele
arborii
deși mai fusesem pe-acolo
în schimb la întoarcere toate erau la locul lor


am început să caut doar lucruri simple
iubesc un oraș pentru luminile lui
îmi spun că rostul luminii nu e să-ți arate drumul
ci să meargă la braț cu tine fericite că în sfîrșit
cineva are nevoie de ele
prin ferestrele sparte ale spitalului de psihiatrie se vede cerul
ce bine ar fi dacă și prin orbitele noastre s-ar vedea cerul
rădăcinile copacilor ies din pămînt
de parcă noaptea ar fi o casă de toleranță

poate ăsta e mersul firesc
cînd te apuci de viață nu-ți ies la numărătoare
casele oamenii sensurile giratorii
pînă ajungi la capăt timpul trece greoi și stai ca pe ace
cînd te întorci țărîna e mai puțină
și toate la locul lor