știi niarne uneori rătăcesc amuțită
printr-un vid negru îi inhalez suflarea
până-i dau de umbră mă întind peste ea
confundându-mă cu o piatră atât de greu
mă desprind de căldura ei încât inima-mi
zvâcnește împrejuru-mi oarbă fără vedere
doar în tăcere își ascunde tremurul
când în față îi răsare o vreme mai pământeană
se înroșește la gândul că mai are încă
dreptul la iubire știe că dacă îmi dă drumul
niarne m-aș putea rătăci iar în libertate atunci
mă strecor de-a lungul clipelor până când
toată vederea-mi înclină spre lumină din ea
mi se ridică vertiginos idei alături îmi vine
să-mi strâng universul ăsta ocupat cu amănunte
pe muchia lor să-mi zidesc temelie doar unui singur
gând da niarne aș trece atât de lent prin infinit
proptindu-mi pașii în fiecare răscruce a lui
până când încrederea-mi firavă mi-ar scutura
damfurile și izurile dezamăgirilor abia atunci
aș îndrăzni să cred că am să-mi fiu roabă
sublimă inimii


3 mai 2011