Îmi voi imagina că la capătul firului de gând exiști pentru a-mi asculta spovedaniile, mulțumirile, gândurile... simt că trebuie să scriu, să mă eliberez de presiunea netăinuitelor taine, zăvorâte cu de-a sila într-o inutilă supărare... Multe din judecățile mele pripite, recunosc, poate nefondate nu erau decât proiecții târzii ale unei copilării trăite abrubt. Nu-i ușor să fii copilul unor părinți divorțați. La șapte ani nu prea înțelegi care este rolul tău de copil în supărarea majoră a adulților de apartenență, trebuie să înfrunți școala cu regulile ei, să-ți învingi stângăciile mâinii ce apucă stiloul, să fii cuminte, atent, deștept... să-ți drămuiești timpul de joacă... să te lupți cu limba maternă care e alta decât cea de la școală, și peste toate să ai sentimentul că pensia alimentară este mai importatntă decât tine, copilul minge în strigările părinților până mai ieri lipsiți de vorbe urâte. Și apoi, Lumea altor părinți "rasați" ce te gonesc din joaca copiilor lor pe motivul că ești altfel, nu obraznic, nu prost ci doar copil de părinți divorțați... Cu un asemenea bagaj mi-am început eu clasa I. Doamne, nicio durere n-a mai atins de atunci intensitatea aceleia... Ca un buldozer m-a întins pe pământ viața... Nu știu cum, nu știu când am ridicat ochii spre cer și mi-am zis că nimic niciodată n-o să mă mai facă să sufăr... M-am învățat să cânt, să plâng, să simt frumosul oriunde îl întâlneam... să tac și să scriu.. M-am învățat să fac haz de necaz, să nu mă las călcata în picioare, să vreau ceea ce voiam eu și nu alții... M-am învățat să semân cu mine, nu cu mama, nu cu tata... le-am admirat calitățile și le-am iertat slăbiciunile, defectele... i-am respectat, și târziu spre sfârșitul adolescenței le-am acceptat și alegerile făcute, bune sau rele în ceea ce a însemnat viața lor conjugală... De iubit însă, n-am putut să-i iubesc... n-am știut cum se face asta... am văzut la alții, mi-ar fi plăcut și mie să-i pot iubii pe ai mei, să mă simt și eu iubită de ei... dar, lucrul acesta nu mi-a ieșit... Și acum la cei mulți ani pe care îi am nici atât nu mai sper să învăț.
Dumneata Prietene, m-ai ajutat să-mi dau seama de carența aceasta... Și de dincoace îți mulțumesc... Întâlnirea mea cu tine a fost ca întlnirea cu dragostea de mamă și tată... Ce sentiment minunat, pe care să-l simți acut ca o fericire dureroasă... Lecția mea de iubire, venită târziu, neașteptată dar totuși trăită intens în miezul aceleiași lumi pe care o credeam mie străină.