Am inebunit.
Anul trecut am plȃns două zile fără intrerupere. N-aÈ™ vrea să-mi amintesc motivele. Le È™tiu pe toate dar le-am presat in ierbar. Dac-ar fi să le luam la snop, amintesc snopul singurătății ca fiind cel mai inalt. Cine alege să emigreze iÈ™i ia in braÈ›e snopul singurătății È™i pleaca cu el pe pustii.
Te mai sȃcȃie timpul impotriva căruia n-ai arme să lupÈ›i. El care-aduce bătrȃneÈ›ea È™i moartea.
Apoi răutatea omenirii.
Lipsa de apărare a inocentilor de pretutindeni.
Nedreptatea…
Lipsa banilor… Daca tot ai ales să devii un emigrant nenorocit te-ai fi aÈ™teptat să scapi măcar de săracie. Categoria săracilor e cel mai greu de părasit. Nu-i de-ajuns să treci o graniță sau alte zece. AÈ™ mai fi plans dacă eram bogată? Nu È™tiu, n-am fost. Poate că visele mele, moarte de mult, ar mai fi respirat pentru un timp…M-aÈ™ fi suit intr-un avion. M-aÈ™ fi oprit la Los Angeles. Să-i vad si eu acasă la ei pe americanii ăștia pe care i-am iubit de-o viață intreagă. Sau poate m-aÈ™ mulÈ›umi cu un prieten inteligent care să mă facă să rȃd…Eventual să fie È™i american. Să vină in fiecare zi la mine sa bem cafea.
Mă simt ca un vulcan fără crater. Mă simt in derivă . Nu pot exploda. N-am aer. N-am nici o scăpare. N-are importantă acum pentru ce-am venit pe lume. Lava din sufletul meu trebuie să iasă la suprafată È™i dup-aia vedem È™i scopul existentei noastre pe pămȃnt. Poate că atunci cȃnd am plȃns două zile mă apropiam de erupÈ›ie???Să mai fi rezistat alte două zile? Sau poate-aÈ™ fi murit?
De ce oare ceilalți nu plang? O fi chestie de hormoni. Ceva dereglări psihice?