Ce liniște absurdă ...
totul în jur a amuțit ,
un gând mă tot frământă ,
de parcă așa mi-a fost sortit ...

Să stau într-un castel
păzit de o armată
de oameni fără caracter ,
ca o Cenușareasă .

Pășesc încet către fereastra
de unde , parcă ieri ,
priveam cum frunzele copacilor
alunecau lejer .

Un mare zbucium mă apasă
când noaptea încet se lasă ,
o amintire prea frumoasă
și-un dor nebun de casă .

O toamnă timpurie ,
un orizont deschis ,
pe-o foaie de hârtie
un gând curat ți-am scris .