Viață de câine...

Am cerșit libertatea în zadar pe toate siteurile unde s-a putut în România sau în străinătate.
Fiindcă am vrut să trăiesc, să fiu o excepție, unul dintre sclavii eliberați. Am trăit tortura și chinurile perpetuu asupra vieții mele din 1984, aproape 30 de ani până acum. Nu am avut nici cea mai mică greșeală întreaga viață, chiar dacă voi nu credeți, și am sperat ca acest lucru să conteze, să primesc drepturi depline în societate.
Am început să cerșesc din 1984 când aveam 13 ani jumătate și părinții au început să mă tortureze zilnic fără nicio vină. Îmi doream să fiu om liber și îmi doream mai mult decât viața să am dreptul să am un copil.
Necazurile s-au agravat în anii ce au urmat, am fost torturată de familie, batjocorită de colegii de clasă și chinuită apoi de vecinii de bloc (ei din vara lui 1989), deși nu făcusem niciun rău. Am reușit să fug la Cluj printre multe bătăi care mă învinețeau de-a binelea doar în 1990 și am intrat a 12-a la facultatea de psihologie, la o concurență de 25 pe loc. Dar acolo iarăși au apărut probleme și nu aveam bani, provenind dintr-o familie săracă și a trebuit să mă întorc la București, unde părinții și vecinii m-au chinuit din nou zi și noapte.

M-au închis cu forța în spitalul de psihiatrie la numai 21 de ani, după 8 ani de torturi, dându-mi diagnosticul de schizofrenie fără nicio vină din partea mea, pentru ca să îndur și mai multă rejecție socială și să nu am dreptul la muncă deloc și nici la pensie fiindcă încă nu aveam ani de muncă.
Am fost în zadar o studentă cu note de 10 și burse de merit; la finalul facultății colegii care își bătuiseră joc de mine au obținut tot ce au vrut și mie profesorii mi-au spus că nu am dreptul să profesez datorită diagnosticului. Nu m-au lăsat să termin masterul.
Am intrat apoi la medicină, tot la stat, în speranța de a obține libertatea. Am fost chinuită mai rău și la aproape 28 de ani am avut o tentativă de sinucidere, rămânând cu o jumătate de gambă lipsă, amputată. Mi-am continuat studiile iar cu note mari, dar indirect iar am fost dată afară după 5 ani, nu am terminat facultatea. Și profesorii din facultatea de medicină și-au bătut joc de mine.
În total am lucrat numai 5 ani, și aceia ilegal și nu am dreptul la pensie. A trebuit să suport atâția ani minciuna și ipocrizia societății că eu aș fi nebună și aș avea comportamentul anormal sau nu știu ce alte aberante invenții ale lor că eu aș delira sau aș minți, sau aș avea „faze” diferite în viața mea afectivă, oamenii sunt extrem de cruzi cu sclavii nevinovați, mult mai cruzi decât în vechime și pot argumenta acest lucru, dar nu o voi face acum. M-au chinuit mult și la locul de muncă și am observat din nou, ca în toți acești 29 de ani, că aceia răi obțin totul călcându-i în picioare pe cei nevinovați și asta au făcut și cu mine.

Ajutorul social care se oferă pentru schizofreni este infim, era 250 de lei acum câțiva ani și l-am refuzat fiindcă eram încă aptă de muncă și îmi doream libertatea. Dacă nu, moartea. Viața în sclavie monstruoasă e inacceptabilă, nu puteți să vă imaginați cât de rău m-au torturat. Acum sunt obeză și am multe probleme de sănătate, netratate corect deși am implorat medicii, ei zic că nu mă pot ajuta, și fac pipi pe mine, dar nu am bani de operație pentru acest lucru.
Nu am avut niciodată pe nimeni în viața mea, nu am avut relații sexuale (doar am fost torturată sexual de la distanță, împotriva voinței mele, monstruos și unii au inventat că acel lucru înseamnă schizofrenie și de fapt am motive clare să cred că e din cauza unor minți criminale care mi-au vrut moartea). Și nu m-am masturbat. Și nu am avut dorințe sexuale. Dar nici fără copil nu pot trăi și cred că era posibil să am copil chiar și cu un picior lipsă mai demult. Acum, dacă e prea târziu, viața mea se va termina. Am plâns prea mult 30 de ani aproape că alții au vrut să mă sacrifice. După moartea tatei, în 2005, la numai 63 de ani, am rămas fără protecție și am fost lovită de oameni răi și mai mult și izolată cu forța aproape 8 ani. Ipocrizia societății este dezgustătoare. Înainte aveam bani puțini, de la tata, apoi am rămas fără bani aproape deloc și se presupune că mama trebuie să mă întrețină. Împreună cu mama am un apartament de 4 camere închiriat cu 13 milioane de lei pe lună, ceea ce poate nu credeți, dar este puțin în condițiile în care sunt facturi de plătit. Abia ajunge de hrană. Mă puteți acuza că am fumat, doar atâta vină îmi puteți găsi, dar am calculat că și fără țigări, abia mi-ar fi ajuns de cele necesare, în niciun caz de a îmi cumpăra haine sau pantofi sau de distracții necesare sufletului (pentru a evita prea multă deprimare), cum ar fi mersul la operă sau în parc sau la muzee, etc.
Acum, oameni buni, dacă e vreunul bun printre dvs., mi se cere să mor din nou, să dispar de pe fața pământului fiindcă și medicul de familie și familia mea, care nu m-a acceptat nicioodată, îmi cer să mă mut cu mama, vânzând acel apartament de patru camere pentru a trăi din închirierea altor spații și a face economie, împreună cu mama. Până acum, din 2006 am trăit singură într-un apartament de 2 camere și repet, în ultimii 2-3 ani, datorită căderii pieței imobiliare, a scăzut venitul meu tot mai mult (cel din chirie) și am fost obligată să cerșesc fără succes câte un leu doi pe stradă sau la vecini. Am cerșit și pe bloguri sau diverse siteuri, inclusiv facebook, tot fără succes. În toate epocile oamenii vor moartea celor nevinovați, sacrificați cu ură de ei, citiți din nou istorie dacă nu mă credeți.

Decât să mă mut cu mama, să mă îngrop de vie și atît de nevinovată cu ea, după tot ce am îndurat, mai bine mor. Mi-a făcut foarte mult rău și nu o pot suporta. În plus, chiar dacă acum e nebună, mă cicălește groaznic și mă lovește verbal și acum, la fiecare vizită. Și nu am pe nimeni altcineva și niciun suport material.
Unii spuneau că aș putea cerși ajutor la televiziune, dar nu e așa. Eu am fost, începând cu 2002, când aveam 31 de ani la toate organizațiile nonguveramentale pe care le puteți închipui, la ministerul sănătății, la diverse persoane sus-puse. În vreo 15-20 de locuri. Toți m-au refuzat.
Din 2010 am cerut și pe internet ajutor, cum spuneam. La televiziune, ca și în rest, vor numai minciuni și povești sentimentale aberante și dulcege pentru cei proști, vor să inventeze de exemplu că eu trebuie să o iert pe mama, când toată iertarea a fost sinceră din partea mea și a fost în zadar și acum nu se mai poate și precis ei ar vrea să mă mut cu acea ființă monstruoasă numită mamă, de dragul aparențelor. De asemenea ei precis ar vrea să facă lumea să creadă că eu sunt nebună sau am avut nu știu ce rătăciri mentale în viață, când nu e așa. Doar de dragul menținerii minciunii și faptului că aceia declarați nebuni așa trebuie să rămână, nimeni nu vrea adevărul despre normalitatea perfectă și bunătatea și nevinovăția celor ca mine. Și fără adevărul pe care ei îl refuză voi muri.

Eu nu am făcut decât binele și nu am primit decât răul în schimb aproape 30 de ani. Nu m-am schimbat din 1984 aproape deloc ca suflet, în afară de faptul că de 2 ani nu mai pot ierta nimic, e prea de tot! Și nu voi mai ierta, chiar dacă dreptatea nu se va face.
Poate știți câte ceva despre istoria cerșetoriei, considerată ilegală, ori despre istoria psihiatriei, invenție diabolică de schingiuire, care și ea se schimbă de la an la an. Poate știți despre istoria închisorilor pentru datornici sau despre nenumărații artiști (Balzac sau mulți alții, nu mă mai pot gândi acum) care au suferit, nevinovați poate, oprobriul public și moartea prin înfometare și sărăcie lucie...sunt foarte mulți și prietenii nu i-au ajutat. Și muzicieni și pictori și poeți. Mulți s-au sinucis și mereu clasa la putere a mușamalizat adevărul, menținând gheara în gâtul celor săraci.
Am cerut în ultimii ani în zadar și ajutorul psihologilor, foști colegi sau profesori din facultate, și ajutorul psihiatrilor și nu au vrut să mă ajute, deși am explicat că nu vreau să mor și că izolarea totală de atâția ani este înfiorătoare și că nu am bani și drepturi defel. Tot ce știu ei să spună este că eu nu știu să mint. Bine că ei știu!

Am suferit în total 42 de ani și se pare că aceeași mamă, care mi-a îngropat toate rudele, mă va îngropa și pe mine alături de tata, într-un fel de mormânt comun. Fără oameni la înmormântarea mea...Și nici ea, nici verii mei, nu merită să moștenească banii mei din proprietățile imobiliare. Dar unde s-a mai văzut dreptate pe lumea asta ?!!