lumea nu crede în lacrimi are nevoie de lucruri palpabile
trăiești printre ființe și obiecte invizibile care-și schimbă
mereu starea în funcție de palpitațiile sufletului tău îndărătnic
căruia nimic nu-i este îndeajuns
nici ideile reci nici trupurile fierbinți
în soarele viu al vieții cu sau fără speranță
cunoașterea și rostirea mea ori a ta despre lume și viață
sunt un fel de perpetuum mobile năucitor și halucinant
trecutul se desprinde de timp ca pieile șarpelui de apă
plutind zornăitor pe deasupra valurilor
ca un poem interior ce ți-a fost destinat de pronia divină
supraviețuind cu greu printre destine
și trucurile bătrânului scamator din piața orașului
unde ești tu acela dintr-un prezent în care nimeni
nu-și mai regăsește locul alergând încotro și spre niciunde
surâzi tu cel de demult ca după îmbrățișarea unui vechi prieten
ce a studiat pentru tine tectonica marilor prăbușiri ale sinelui
încerci să-ți explici lumea în care ai trăit
dar lumea aceea prietene nu mai există
niciodată nu găsești soluția lepădării de sine
câteodată înaintezi foarte repede alteori foarte greu
adulmecând bucuria lui holderlin odihnindu-se
pe marmura strălucitoare a templelor
unde se va fi iubit cu diotima ori îi va fi scris
cum se așează soarele pe fruntea înțelepților antici
și se lasă acolo pentru mii și mii de ani
poemul te rupe de noapte îți arată umbra albă
strălucind nemuritoare peste mari colonade de calcar
cineva le va fi însemnat cu graffiti în numele meu
să-l spele ploile arătându-i drumul spre sine însuși