File din jurnal din anul 2015 până în anul 2017.
Eh, maiul mă-sii, îmi venea să zic, dar tăceam și mergeam mai departe. Era miercuri, a 13-a zi a lunii mai la Oficiul Stării Civile de la Buiucani sau mai bine spus de pe strada Maria Cibotari 1 si 4/1 unde mă deranjează tipii și tipele care pretind să fie respectați. I-ași respecta, dacă... unii și unele nu s-ar compoarta porcește. Pe o tipă foarte grosolană și obeză, că oricât te-ai stărui s-o cuprinzi singur, tot una rămîne loc și pentru altul, am atenționat-o să nu se poarte porcește. Adică să-i respecte și pe ceilalți, care sunt mai timizi și mai firavi. Ei doar tot au venit la OSC pentru a obține unele certificate, duplicate sau extrase.
Dar degeaba! N-aveam cu cine vorbi. Era mai rea decât un peceneg descris de Anton P. Cehov. Un peceneg contemporan, la Chișinău. De aceștia, cu părere de rău, sunt mulți, prea mulți...
Mi-am zis să fiu mai atent cu ei și am scris:
Atenție maximă în vremuri dramatice.
Scriitura aceasta începe astfel:
Nu e de mirare că în momentele de cumpănă apar tot felul de calomniatori, plagiatori, profitori, oameni agitați dar și de cei bine calculați, care sunt gata să submineze, să trădeze și să lovească din spate, când nu te aștepți. De aceasta ne-am convins de-a lungul anilor, dar și mai recent de pe la 5 martie curent sau, chiar de la 9 mai 2013. În aceste zile pe la oficiile stării civile și la birourile de pașapoarte dau năvală și vin bine intenționați tot mai mulți bătrâni născuți pe imensul teritoriu al fostei URSS, dar oploșiți la Chișinău și în alte oarașe ale Moldovei. Dânșii doresc să-și schimbe vechile pașapoarte de tip sovietic pe care e scris CCCP - URSS în buletine de identitate ale Republicii Moldova. Nimic rău, veți zice. Dânșii se îngrijesc să poată participa la alegeri și să-i voteze, deja, cu documente în regulă, știți Dumneavoastră pe cine? Unii dintre ei se comportă grosolan, dau dovadă de aroganță și lipsă totală a celor șapte ani de acasă insultând specialiștii de la starea civilă și birourile de pașapoarte. Ei cer să li se perfecteze actele în regim de urgență, de parcă ar veni potopul. Aceștia sunt după cum vă dați seama veneticii noștri.(pecenegii).

Cu părere de rău tot mai rar printre cei în etate se întâlnesc și bătrâni de-ai noștri, adică băștinași. Încep să mă neliniștesc pentru ei. Unde-s oare? La ce se gândesc și cu ce se ocupă sărmanii oameni? Sunt oare și ei la munci, în câmp, sau au căzut pe câmp de luptă, drept carne de tun pentru victorioasa armată sovietică?

Dar iată, într-o zi la oficiul stării civile Buiucani, care-i aproape de Ambasada SUA în Moldova și de redacția săptămînalului „Literatura și arta”, s-a adresat octogenarul Vlad Cibucciu, cunoscut istoric, om cu atitudine civică corectă, autor a zeci și zeci de articole și monografii despre localitățile noastre. (din republica Moldova). Cu modestia care îl cararcterizează, dumnealui a dăruit și o carte nouă de-a dumisale, intitulată Ioan Ștefan Voievod: miniaturi istorice și arheologie lingvistică. Editura "Pontos", Chișinău, 2013. Am deschis-o, fiindcă surprinde prin titlu și am aflat din prima miniatură că autorul dă o replică diplomatică unui autor, scriitor din conducerea recentă a Uniunii Scriitorilor din Moldova care la rândul său a pus pe coperta unei cărți de-a lui o virgulă minciunoasă în sintagma Io, Ștefan Voievad, având și altă gravă meteahnă despre care Literatura și arta a mai scris pe larg.

Vlad Ciubucciu nu-l numește pe autorul cu musca pe căciulă, însă cititorul avizat și atent își dă ușor seama pe cine îl vizează autorul și cercetătorul, care în continuare oferă cititorului și alte miniaturi istorice interesante. Din ele aflăm cine a fost Voichița-Maria, Elena, marea cheaghină a Moscovei, fiică dragă a domnitorului Ștefan cel Mare. Aflăm și cine a fost bubicul voievodului și chiar cine l-a omorât pe ilustrul voievaod și domnitor. Analizând mărturii din bulboana anilor de mult apuși, autorul trage concluzia: „În vara anului 1504 moartea lui Ștefan cel Mare a fost grăbită din exterior. Expunând mai ascuțit gândul: Marele Voievod a fost omorât!” (p.46).

Tristul eveniment din istoria neamului din ziua de 2 iulie 1504 a rămas documentat și de către propriul său fiu care a scris: „Ioan Bogdan Voievod cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, (citatul este luat dintr-un vechi document de arhivă) a înfrumusețat și învelit mormântul tatălui său Ioan Ștefan Voievod care a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni și care s-a mutat la lăcașul veșnic în anul 7012 (1504), luna iulie...” (p.49).

Domnul Vlad Cibucciu a scris în noua sa carte apărută la editura Pontos și despre valoarea istorică a numelor noastre, vărsând lumină și asupra toponimelor: Chișinău, Soroca, Orhei, Tighina etc. La sfârșit autorul se întreabă: totuși, ce s-a întâmplat cu noi? (p.116). Ce se întâmlă în ultima vreme? Ne tot întrebăm și noi cei care imaginar ne teleportăm ba în trecut, apoi revenim în prezent și ne gândim cu îngrijorare la viitor, atunci când vedem tinerii care în aceste zile se căsătoresc, când vedem cum istoria, dacă nu suntem atenți, se repetă. Ași face aici o aluzie la Mihai Ghimpu sau la Vlad, alt Vlad... Interesant oare ce ar spune Ioan Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, dacă, printr-o minune, s-ar pomeni viu printre noi, pentru a fi martor al vremurilor pe care le trăim și ale frământărilor prin care trecem, care, să fim sinceri, au fost și încă mai sunt destul de dramatice.
Dar, după ce am scris toate aceste observații, am găsit o fotografie veche.
Am luat-o, am privit-o, m-am uitat în oglindă.
Am luat o cariocă
Și am colorat buzele.
Vai, ce buze frumoase au ieșit!
Și sunt roșii...
Ca steagul comuniștilor.
Dar tot ce-am scris până aici este floare la ureche în comparație cu ceea ce s-a întâmplat în altă zi. Am avut un caz exepcional și pentru a-l aplana am chemat poliția. Ea, bravo ei, a sosit la timp, adică chiar destul de rapid, găsindu-l pe deșteptul "Comsomolist Comunist" cu "puful" pe bot. Pe loc i-au pus și lui о sârmă în bot, așa, încât a doua zi arăta ca o găină plouată. Da poate ca un pățit, căruia i-a scăzut febra roșie sau temperatura, cum zic pe la noi bătrânii. Unii bătrâni, nu toți. Căci, văd eu binișor, mai am încă multe de povestit. Dar decât să citești, mai bine să vezi, cu ochii tăi. Nu cred că cineva va sosi special pentru a se convinge de cele spuse/scrise, dar cum aveți vreo ocazie, nu zăboviți, intarți pe la Starea Civilă, Buiucani, strada Maria Cibotari 1.
Veniți și pentru a-i felicita pe cunoscuții dumnevoastră care își vor înregistra căsătoria. Va fi foarte frumos! Și fără comsomoliști/comuniști, fără sârmă. Cu sarmale ar fi foarte bine și cu cu petale de trandafir. Roșii bineânțeles!

Într-o zi...

Constatam încă de dimineață că în "Fulgere în tunel” (acesta este titlul unei cărți recente a mele), ies oameni din peșteră, ies dintr-un tunel și apar acolo, unde nu te aștepți: ba pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt din capital, ba în piețe…
Dar iată, că sunt nevoit să vă anunț că a apărut o progenitură din tunel și a venit nu undeva la întâmplare, ci la Starea Civilă de pe strada Maria Cibotari 1, din municipiul Chișinău. În cea de lângă Ambasada SUA de pe strada Mateevici.

Tipa, o femeie nici tânără, însă nici bătrână nu-i pot spune, că sa supăra, unde mă înteabă: "Acesta-i oficiul municipal al stării civile?" Da, am vrut să spun, că doar se afla chiar pe prаgul acestuia, însă am ezitat o clipă cu răspunsul. Iar dânsa mă întreabă tot mai insistent în limba rusă:
- Da acest oficiu se află pe strada Gorkii 1? Că ea așa a fost informată de către cei de la starea civilă de le Botanica. Pentru cei care nu cunosc, precizez, așa se numește un cartier nou și mare de la Chișinău. Botanica e chiar un sector întreg al Chișinăului și-i plin cu ruși.
- Aici este strada Maria Cibotari numărul 1, încerc eu să-i explic, vedeți și inscripția! Și îi arăt tipei fațada oficiului pe care era scris cu litere mari MARIA CIBOTARI...
Ea holbă niște ochi mari și tulburi ca la o vacă de celea pe care le văzusem la fermele mari ale colhozurilor de odinioară, și-mi repetă întrebarea:

- E strada Gorkii sau nu e?
- Eu nu cunosc așa o stradă în Chișinău, poate că o fi în alt oraș, la Tiraspol sau mai aproape - la Tighina!

În discuție intervine o persoană în etate. Această stradă într-adevăr așa s-a numit cu vreo douăzeci de ani în urmă, dar acum e Maria Cibotari...

-Ei, nu vă spuneam eu, că nu cunosc ce-a fost cu un sfert de veac în urmă?
Discuțiile s-au terminat la fel de repede cum s-au început. O a treia persoană a intervenit în vorbă și i-a explicat tipei că în genere ea urmează să se adreseze la un alt oficiu de stare civilă de pe strada Mihai Viteazul numărul 11.
- Asta unde o mai fi, oare? Ce vorbiti? -(И что вы говорите?) S-a răstit tipa, care în acea clipă începea să fiarbă ca un ceainic. Ceainic rusesc! Dar eu deja nu-i mai dădeam nici o atenție. La ce bun să-mi irosesc cuvintele. Să strig ca prostul în pustiu? Sau ca într-o Sahară fierbinte din inima Chișinăului în vara anului 2013, în lună de cireșar? Înțelegeam că mai avem încă multe provocări vrute și nevrute. Și de ne-am aprinde noi la toate paie in cap!..

Eu demult o cunosc pe o tipa cam de pe timpul lui babacu Mircea Snegur. Atunci era foarte sexi, cum zic azi unii de peste un fluviu si un afluent mai mic al lui. Era déjà o țoapă, pe care noi, jurnlistii mai in varsta, o jinduiam, o visam ca să i-o punem sau să o avem. Dar visele s-au risipit dupa plecarea lui babacu de pe arena politică, însă țoapa a rămas în top și chiar a avansat. De, venise vremea țoapelor sau a reporterițelor cu fustițe mini și picioare lungi sau măcar frumoase. De mult visam să-i fac un portret satiric, sau măcar unul realist. Am încercat în trei rînduri și din cîteva mișcări de condei/creion însă nu mi-a reușit așa cum doream. Au aparut cele cateva cuvinte in cartea mea . Și iată, că mai ieri unul tare isteț de la cotidianul “Moldova Suverană” mi-o atinge. Mai bine zis mi-o ia înainte, creionînd-o…
A creionat-o destul de frumos cu un titlu sonor.
“O seară imperfectă: Poporu-i mort de foame, iar VIP-a-l tratează cu dispreț de țoapă”

Așa este intitulat acel pamflet satiric-realist pe care-mi permit un pis ca să-l citez dar nu pe bucăți, ci aproape integral pentru că el, autorul nu avea nici un chef să mai scrie ceva despre VIP-a de serviciu, dar, cînd a văzut ce țoapă arogantă este, a înțeles că nici cel mai suveran dispreț n-o deranjează.

“Reiau acest demers din bun simț și pentru că sunt realmente îngrijorat de viciere gravă a spațiului public, de etalarea nulităților în chip de modele și de aroganța ostentativă cu care niște pițipoance trecute îi tratează pe oamenii normali din această țară, scrie autorul, pe care-l citez, felicitandu-l totodata.
- Fiind un tip obișnuit să fiu prins de zorii zilei cu pleoapele ochilor nelipite, atunci cînd, în taina nopții, vreau să experimentez și alte senzații, mai deschid și televizorul. Așa am făcut și într-o noapte, cînd credeam că găsesc „o seară perfectă”, de la distanță, cu Natalia Cheptene. ( Dumneaiei este o alta reporteriță de succes! Reportetiță de la televiziune).
În contextul în care cei mai mulți moldoveni își pot vinde liniștiți WC-urile pentru că din cauza sărăciei nu le mai pot folosi, cînd poate că în aceeași situație sunt și țăranii din satul în care VIP-a s-a călit printre animalele domestice de tot felul, acolo unde a simțit fiorul primei iubiri rurale pure, dezlănțuită idilic prin spatele șurei, al șopronului sau cu ochii pironiți în extaz spre armăsarul din grajd, aflat în călduri, VIP-uța noastră le arată telespectatorilor amărîți că are o ditamai cameră în care-și ține doar pantofii și niște poșetuzde. Într-o cameră la care mulți dintre cei care-o văd la televizor visează să o aibă pentru a avea unde-și așterne capul să doarmă! Un alt tip de pornografie și un alt scuipat disprețuitor în fața sărmanului de moldovean!
Agonia ultimei rămășițe a bunului simț elementar
În aceeași emisiune, în puterea tainei nopții, m-am pomenit violat estetic și social de VIP-ă. Băi, nene, fătuca asta cu pretenții de ziarist nu are nici cel mai mic simț al măsurii, adică al decenței și bunului simț! Ce-o fi vrut ea să „sugiostioneze” atunci cînd țoapa de ea s-a decis să le arate moldovenilor că are atîta încălțăminte, îmbrăcăminte și poșete cît n-au toți locuitorii din satul copilăriei ei?
Nu a învățat nimic la oraș! Þăranca sau pițipoanca trecută din ea n-a rezistat ispitei de a se etala în cea mai deșănțată „paradă a modei ei personale” și oarecum îndoielnică sub aspect estetic al corelației dintre om, boarfă și ciobote, iar această afirmație o fac pentru că mă pricep un pic mai bine decît ea la așa ceva.
„Îmi plac lucrurile foarte mari”, a declarat VIP-a, iar eu am crezut-o căci altminteri nu se poate, deșănțarea fudulă, țărănească și inestetică a VIP-uței o identific în raționamentele pe care le voi schița doar în cele ce urmează. Þin, totuși, să precizez că am primit numeroase telefoane de la cititorii mei indignați după ce au văzut emisiunea cu pricină. Probabil că eu am văzut o reluare, căci îmi este greu să cred că cititorii mei de la Baraboi au văzut emisiunea la orele la care am vizionat-o eu.
Așadar, cînd o țoapă din cea mai săracă țară europeană le arată sfidător moldovenilor muritori de foame cîte zeci sau sute de pantofi, sandale sau cizme are, ori cîte poșete sau țoale și-a cumpărat, ești nevoit să te gîndești la originile fătucii, la educația ei, la mediul în care a trăit și la cel în care s-a teleportat...
De regulă, astfel de oameni sunt chinuiți, frustrați și abuzați de trecutul lor primar, pe care cred că și-l pot repudia doar prin astfel de parade ale bunăstării ostentativ-vulgare. Aici avem de-a face cu un exces de narcisism al insului care se crede superior celorlalți, dar nedreptățit de soartă pentru că nu s-a născut într-o familie burgheză, într-o casă în care să nu se audă behăitul caprelor sau al oilor, mugetul vacii din grajd și cîntatul cocoșului pe post de ceasornic deșteptător.Dorința lor de a parveni cu orice preț exclude, însă, asumarea unor norme morale elementare și de comportament social. Nu se salută decît cu cine cred că este „de rangul lor”. Nu contează că în cercurile prin care se învîrt sunt foști sau actuali traficanți, bandiți, proxeneți sau analfabeți notorii, important este că aceștia au bani, sunt cunoscuți și ocupă și anumite funcții de răspundere.
O altă problemă psihologică și morală cu care se poate confrunta VIP-uța ține de modul în care și-a procurat luxul vestimentar și „pingelesc”. Oare cît se urăște pe sine, cît îi este scîrbă de sine pentru metodele la care a recurs ca să parvină într-o lume, totuși, dubioasă? De regulă nu au scrupule, iar subconștientul este cel care le protejează de eventuale mustrări de conștiință prin tocmai aceste manifestări exhibiționiste, indiferent de faptul că, în realitate, sunt o sfidare adusă nu doar bunului simț, esteticii, în general, dar și lumii înconjurătoare.
Bineînțeles că aceste femei îi urăsc de moarte pe cei cărora trebuie să le facă diverse servituți în numele confortului personal! Lumea animalelor de pradă!!!
3.000 de euroi ca să fii VIP-oi?
Involuntar, îmi aduc aminte că Ghimpu a spus că aceasta este suma pe care cineva trebuie s-o plătească pentru o apariție în „VIP Magazin”.
Oare de ce Procuratura nu s-a autosesizat și nu i-a luat declarații lui Ghimpu și să constate dacă este vorba despre o taxă legală? Nouă doar pentru ambiția lui Bodiu și Bănăruc, la începutul anului 2010, ne-a fost trimis pe cap ca să ne verifice fostul CCCEC, care, se înțelege, ne-a găsit în regulă!
Aceste creaturi jalnice, care-și imaginează că trăiesc în „lumea bună”, deși habar nu au care-i aceea și unde-i, au ajuns să întocmească cele mai ridicole clasamente anuale cu „cei mai dintre cei mai” dintre moldoveni. Aici nu-mi rămîne decît s-o felicit! Animal de pradă fiind, de ce să nu profite de făloșenia stupidă a celor cu bani mulți care chiar și cred că sunt VIP-uri, mari personalități? Construcția ei interioară de după morală îi permite acest lucru!
Dacă n-aș fi bine informat, n-aș scrie ceea ce scriu, dar pe mine mă îngrijorează acest fenomen deoarece se transformă în model pentru tinerele generații, așa cum România a fost schilodită estetic de manele, Gigi Becali, fotbaliști, curvele fotbaliștilor, Monica Columbeanu Gabor, Traian Băsescu etc.
Să vinzi false etichete de VIP într-o Moldovă ajunsă în pragul disperării, mi se pare cea mai cumplită imagine a degradării morale. Într-o țară din care oamenii fug pe capete în căutarea hranei, „prostituția VIP” este ca un scuipat în Altar și o palmă dată acestui popor amărît! Într-o țară în care o pițipoancă plină de fițe, o papițoaică și o țărăncuță parvenită îi arată poporului amărît cîte sute de ciobote, țoale și poșete are, declarînd că pe multe nici nu a apucat să le poarte, acolo nu mai poate fi vorba de religie autentică, bun simț și normalitate! Asta-mi amintește de alt parvenit – Gabriel Stati, cu mașinile lui de lux – chiar dacă nu-i născut în fundul unei gospodării țărănești!
A semnat acest autor textul sau cu pseudonimul de Michael KONTZ, un critic monden. Eu semnez așa cum sunt obișniut, cu numele meu – Valerian. Pentru ca chiar ieri am mai avut ocazii sa ma revolt de comportamentul unor astfel de persoane in salonul de bijuterii din aur si argint Aureola&Lombard din Chisinau. Doream sa-i spun vițicăi să nu mai terorizeze copilul cu fleacurile celea de cercei, fie ei și din aur sau argint suflat cu aur, dar m-am abținut, ca sa nu am vreo plângere de clientă VIP ... de viperă mică încă vițelușcă la minte, mai rău nici nu se poate, cred.
În altă zi găsesc încă două nume pentru un "mare volum".
Așadar, numele Alexandra Tănase, profesoara și Alexandru Doga, poetul despre care nu pot să spun mai mult decât despre poeta născută într-un sătuc de codru din raionul Orhei. Ambii nominalizați împreună cu anonima Alexandra îmi sunt antipatici. Deși pot fi și simpatici, dacă se dorește. Ca "Biruința" învinsă de civilizație. „Birunița”, trebuie să spun, este o mică localitate, care a luat ființă în anul 1963, lângă satul Alexandreni, unde a apărut o fabrică de zahăr. Mai tîrziu, prin hotărârea autorităților centarle de atunci de la 1 iulie 1965, localității i-a fost acordat statut de oraș cu numele Biruința. Peste ani el va fi cel mai mic oraș din R. Moldova, iar personajele nominalizate, unele din ele neînsemnate, sunt din aceiași R. Moldova. Oamenii uneori au ceva în comun cu localitățile. Eu am ceva cu Cobâlea, cineva cu Alexandreni sau Birunța. Zic asta pentru că mai este un nume, despre care am scris astă vară câteva rânduri. E un nume străin, dintr-o țară străină. Igor îl chemă. Dar de la străini să revin la ai noștri, că-i avem și noi destui care se cred "buricul pământului", dar de fapt sunt niște gândaci, niște lăudăroși, care pe hârtie sunt, dar în realitate nu-s...
Căci și orașul Birunța pe hîrtie e oraș, iar în realitate – un sat modern în care locuiesc 3.210 oameni, dintre care mai mult de jumătate sunt moldoveni, ceilalți fiind ruși, ucraineni și de alte etnii, pentru că, dânșii au fost aduși de pretutindeni din Imperiul Răului, din zarea albastră de unde ne vine flacăra, tot albastră. Plictisitooare persoanje și localitate. Nu-i așa oare? Și dacă, este adevărat, de ce să pierdem timpul cu ele, cu Alexandrele și Alexandrii, cu "Birunța" lor...
Hai mai bine să vorbim despre patriarhul rus sau despre un Sfânt moldovean, pierdut într-o gară, la Huși sau în alt oraș mai măricel decât primul și decât al doilea. Hai, dacă vreți! Astăzi este abia 20 septembrie și afară plouă...

Iar azi e 6 octombrie! O zi cu soare afara, o zi a vinului și a declarațiilor care îmi plac. Vedeți și Dumneavoastră: "Presiunile exercitate din partea Federației Ruse sunt în primul rând niște oportunități pentru Republica Moldova. Dacă produsele moldovenești sunt blocate în Est, acolo unde poți vinde toate „porcăriile” atunci producătorii autohtoni, în căutarea unor noi piețe de desfacere, vor crește nivelul de calitate a produselor, le vor face mai competitive și se vor orienta spre piața din Vest, unde cerințele de calitate sunt foarte înalte."

Declarațiile aparțin președintelui Estoniei, Toomas Hendrik Ilves, și au fost făcute la 4 octombrie, în cadrul unei conferințe susținute alături de președintele Nicolae Timofti.
Șeful statului estonian ne-a încurajat să privim presiunile din partea Rusiei ca pe niște oportunități pentru dezvoltare. „Și noi ne-am confruntat cu același gen de presiuni la care sunteți acum expuși dvs. Să știți că aceste presiuni câteodată ne-au făcut să fim mai puternici, mai uniți și mai buni. Atunci când ne-am ciocnit de acele duble tarife la gaz, când industria noastră nu mai putea exporta spre Est, a fost oportunitatea noastră să ridicăm nivelul calității produselor noastre, în acest caz noi deja puteam vinde în Europa. Știți cum, în Est poți vinde tot felul de porcării, dar dacă vrei să vinzi în Vest trebuie să atingi anumite cerințe de calitate. Acum chiar suntem recunoscători celor care ne-au impus cândva duble tarife și ne-au împiedicat să exportăm spre Est. Astfel, noi am început să producem produse de calitate înaltă pe care și astăzi le avem. Nu trebuie să interpretați această presiune doar ca pe ceva urât. Dacă nu veți mai exporta spre Est, vă va crește calitatea produselor. Când producătorii pot vinde orice, indiferent de calitate, acest lucru nu ajută să fiți competitivi”, a subliniat Ilves.

În context, oficialul de la Tallinn a asigurat că țara sa va importa mai mult vin moldovenesc și că ne va susține atunci când ne va fi mai greu. „În ultimii ani am început să bem masiv vinurile georgiene, acum suntem siguri că vom avea o creștere de consum și a vinurilor moldovenești. Ne vom asigura ca vinurile dvs să ajungă în Estonia. Noi am salutat decizia UE de a elimina cota pentru vinuri - este încă un semnal de sprijin și solidaritate. Am citit acum câteva săptămâni „acele prognoze meteorologice” (n.red. - referire la declarațiile vicepremierului rus Dmitri Rogozin - „aveți grijă să nu înghețați la iarnă”). O să citez din cântecul lui Bob Dylan: „nu trebuie să fii meteorolog ca să știi din ce direcție bate vântul”. Să știți că vântul suflă din direcția Europei”, a adăugat acesta.

De asemenea, înaltul oaspete a promis că Estonia va sprijini Republica Moldova pe calea integrării europene și că va fi unul din principalii suporteri ai țării noastre la summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, care va avea loc la sfârșitul lunii noiembrie. „Deoarece am parcurs și noi același proces, am avut și noi un Acord de Asociere, am avut și noi un Acord de Liber Schimb, Aprofundat și Comprehensiv. Ulterior ce s-a întâmplat? Europa a deschis ușile pentru noi la acel moment. Când au intrat în vigoare aceste documente, studenții noștri au început să călătorească, să studieze în universitățile din Europa, au fost încadrați în diverse programe pentru tineri, etc. Noi suntem pentru ca Republica Moldova să obțină regimul liberalizat de vize. Noi am sprijinit în permanență și această inițiativă. Noi știm că este de dificil de obținut acest lucru pentru că am trecut și noi prin aceste greutăți. Am fost ministru de Externe acum 15 ani, când Estonia lupta pentru a obține regim liberalizat de vize, am negociat semnarea Acordului de Asociere, a durat și la noi destul de mult și a fost foarte dificil. Sper ca dvs. vă veți mișca mult mai repede decât am făcut-o noi în Estonia. Într-adevăr putem face foarte multe lucruri împreună. Cred că toată lumea cunoaște că noi suntem suporterii cei mai mari ai Republicii Moldova. Noi suntem implicați în acest proces de apropiere a țării dvs de UE, noi urmărim ce se întâmplă aici, și într-adevăr RM este istoria de succes din cadrul Parteneriatului Estic. Noi mizăm pe Moldova și sperăm că veți deveni membri ai UE. Puteți miza pe sprijinul și ajutorul Estoniei în acest sens!”, a precizat șeful statului estonian.
Iată ce mi-a plăcut în ziua de ieri. Iar azi pe la orele cinci spre dimineață am fost sculat din somn de către un cutremur de pământ pe care l-am resimțit la Chișinău într-o casă cu patru niveluri, casă veche din material de construcție autohton. Seismul ne-a legănat puțin apoi ne-a lăsat în pace. Parcă ironizând și el. Unii vă amenință, vă sperie, se poartă porcește, dar voi nu-i luați în serios, nu-i băgați în seamă!
Câinii latră, iar caravana trece mai departe cum și se cuvine să fie. Că dacă ne-am speria de orice foșnet, lâtrat, amenințare etc., etc...
Ar fi bine să mă duc să gust acum un vin bun. Poate, de la Purcari, dar, se poate și de la Nisporeni, de la Căușeni, Cimișlia...
Bun e vinul ghiurghiuliu! Bun, zicea încă vestita cântăreață neîntrecută de nimeni - Maria Tănase, apoi și alte interprete de muzică populară.
Și dacă, vinul este bun, bună să fie și ziua, și orașul, și Țara în care numele Domnului este pomenit și proslăvit.
Iar vinul, vin să fie! Iar la el,(la vinul roșu) să fie și sarmale, că nu tot omul iubește carnea de parc, sau salamul.
Că după el vin alte File de jurnal...

File din ultima lună de toamnă

Nu țin bine minte ziua, dar oare aceasta conează azi, când extatereștrii vin și se duc. Vin la Chișinău și pleacă de unde au sosit. Primul care a fost foarte rău e de la Moscova sau din mama dracului de unde o fi apărut el pe Terra ca rus-paparus, de unde dracul l-a adus. Că așa li se spuneau acestora încă de pe vremea lui Ionică, mai târziu Ion Creangă și alții. Acesta a venit la 9 mai 2013, zi semnificativă, zi amăgitoare de primăvară deja târzie. Și după cum era timpul, acesta a întârziat cum spun rușii lui „na vsegda!”.
Alt extraterestru a venit tot cam de acolo, dar cu „toiagul lui Moise” și căciulie de monomah, cruce de mare patriarh, dar nu al nostru, ci al lor, celor pe care nu știm de unde dracul i-a adus. În cele din urmă a plecat și acesta cu ce a venit. Adică cu nimic bun. Au mai urmat alte tentative de penetrare, dar fără de nici un rost sau rezonanță. Și asta în timp ce eu, extraterestrul cel bun eram la Chișinău! În una din zilele mele am notat că foarte stranii mai sunt moldovenii aceștia. Puțini dintre ei se consideră români. La fel tot atât de puțini sunt cei care acceptă că merită să trăiască în Uniunea Europeană. Stranii oameni acești tipi din mediul cărora este Letiția asta, pe care eu am ales-o pentru un experiemnt. La fel de starniu este și Victor pe care acum eu îl reprezint. Doar la exterior, fiindcă numai eu știu ce zace în mine. Numai eu știu ce gânduri am. Nimeni dintre pământeni nu mi le poate citi, ori descifra, pe când eu le-am citit multora gândurile, le-am înregistrat chiar și le-am adunat pentru ca le cercetez esența. Dar până la urmă, ce a ieșit! Mi-a fost milă de pământean și într-o clipă de cumpănă i-am luat forma lui și chipul. Mi-am păstrat calitățile mele și forțele pe care le aveam. Dar, din mare grabă, nu le-am păstrat pe toate. Ba chiar am pierdut-o pe una dintre cele mai importante...
În ziua când am venit la Chișinăul drag Letiției, am găsit o masă de oameni cu nostalgii după sistemul vechi și cu multă ură în suflet. Cei ca Letiția luptă pentru a se desprinde de Imperiul Rus, cum zic unii, și speră să se apropie cât mai bine de civilizația europeană, însă, deocamdată, fără prea mari succese. Oamenii din această țară sunt nevoiți să lupte cu cele mai odioase, cu cele mai teroriste și sângeroase forțe imperiale, coloniale ale Federației Ruse. Iam văzut pe reprezentanții unora și altora. Neavând nici un fel de sentimente până a deveni Victor Caraman, puteam să privesc cu indiferență la toate acestea. Însă din vremea ce sunt în corpul lui Victor, am forma lui, chipul lui, vrând-nevrând, am început să am și eu aproape aceleași atitudini ca ale lui, am chiar aceleași emoții și aspirații. Asta mă miră, dar nu mă neliniștesc deloc. Dacă sunt Victor, apoi să fiu Victor, adică să fiu exact sau măcar aproape exact ca acel Victor Caraman, însă cu mult mai bun decât a fost el până a nimeri în experimentul meu. Am înțeles că în acest oraș sunt destul de mulți cetățeni care doresc să se întoarcă în defunctul Imperiu Sovietic. Alții nu vor nici încolo nici în altă parte. Și de ce să dorească ei, dacă le este bine. Au salarii de zece, de douăzeci de ori mai mari decât Alexei Rău, directorul Bibliotecii Naționale, care zic unii, este mintea țării, iar cei care sunt urechile statului, fumul lui, informatorii, judecătorii și conducătorii unor întreprinderi huzuresc, ridicând sute de mii de lei. Gheorghe Erizanu în cartea sa „Miercuri când era joi”chiar îi nominalizează pe unii: Grigore Gațchevici, avea un salariu lunarde 107.000 lei, Vitalie Iurcu avea un salariu lunar de 49.800 lei, Pavel Filip avea un salariu lunar de 37.000 lei și alții. Aceștia chiar că nu vor dori nici încolo, nici în altă parte. Iar cei care se bucurau de sosirea la Chișinău a „extraterestrului” din Moscova sunt „altă poamă”, cum se spune prin aceste părți. Hidoșenii cu simbolul seceră și ciocan sunt, și ei nu se supără, atunci când băștinașii sunt numiți: „moldovan-baran”, „moldovan cap de bou” și câte și mai câte. Ei se bucură. Ei sunt dușmani. Probabil că sunt... Și ca dușmani ai integrării europene nu vor să înțeleagă că ei se află în Europa, într-o țară marginalizată, însă europeană de la naștere.
Iar consolidarea tuturor românilor s-a desfășurat timp de peste 2000 de ani, timp de peste două milenii. Ce știu ei despre timp? Aproape nimic.
Acești oameni zurbagii habar nu au că „extraterestrul” lor a venit la Chișinău cu avionul de la Moscova. A sosit „extraterstrul” cel rău. Iar cel bun a venit pe neobservate, în liniștea unei dimineți din luna mai cu un balon zburător. Cel bun nici măcar n-a folosit farfuria zburătoare. Cel rău le vorbește gogoși. Este protejat de către forțele de ordine ale acetui stat, iar cel bun merge liber printre dânșii, pășește pe străzi, vorbește, discută cu Letiția și are chipul unui pământean sufletul căruia s-a înălțat, a plecat în altă lume. Cel bun e ca un Dumnezeu...
Eu am venit cu o pământeancă. Pe care n-am luat-o prizonieră și nici n-am răpit-o. Am atras-o doar să călătorească în spațiul cosmic, am ajutat-o să plece de acasă, că dacă rămânea, atunci rău de tot o sfârșea. Tot eu am ajutat-o să revină acasă. Dar n-a venit singură, s-a întors cu mine. Crede că sunt Victor Caraman, pământeanul ei, prietenul ei. Apropo, da eu ce sunt pentru dânsa?. Oare, nu sunt cel mai bun prieten al ei? Sunt, numai că nu-s pământean, ci extraterestru! Am citit ce-a scris un ziarist despre aeroportul din Chișinău și Calul Troian imperial. Am văzut că am pe pământ oameni care parțial gândesc și judecă ca mine, ca extraterestrul bun. Consider că autorul are dreptate când afirmă că rușii au găsit de cuviință să pună mâna, cu ajutorul conducerii de la Chișinău, pe aeroportul Internațional Chișinău pentru a plasa acolo Calul lor Troian, chiar în inima Republicii Moldova. Repetiția generală sau încercarea și testarea aeroportului ei au făcut-o chiar în ziua sosirii mele la Chișinău, dar și în ziua sosirii „extraterestrului” cel rău în acest oraș. Numele lui de familie este Rogozin, dar eu cred că e Rogojină. O rogojină pe care s-au tolonit tot felul de pisici sau câini, dar poate că și strămoșii strămoșilor lui Ștefan cel Mare sau al lui Papură Vodă de la noi și de la voi...
Pentru că a fost cedat un obiect startegic foarte important, ori ași spune chiar vital pentru această țară mică și marginlizată, eu voi zăbovi printre oamenii cu mintea trează, voi mai sta o vreme printre chișinăueni. Poate că, voi lua și forma altor oameni și nu voi fi numai Victor Caraman. Căci vremurile din anul 2013 se anunță a fi tulbure, chiar prea tulbure și imprevizibile, deaceea eu trebuie să rămân și să stau de gardă, fiind tot odată nevăzut și neânțeles de nimeni. Iar atunci când va fi necesar și mare nevoie, poate că voi interveni, voi da o mâină de ajutor. Și aceasta va fi „mâina Domnului”, după cum vor scrie pe urmă reporterii și cronicarii. Va fi „mâina lui Dumnezeu”, deși eu nu sunt nici zeu și nici trimisul lui Dumnezeu. Sunt un simplu extraterestru. Unul rătăcit și care mai are și sentimente, în comparație cu restul, adică în comparație cu ceilalți extratereștri, care vă asigur eu că nu au nici un fel de sentimente. Ba chiar nu le au de loc!
Am notat că tare ciudați mai sunt cei pe care i-am văzut și i-am ascultat, trăind printre dânșii deghizat într-un om. Unii se țin de culesul roadelor pe la Festivalurile Internaționale de Satiră și Umor. Scriu epigrame și se învrednicesc de premii și distincții. La Chișinău degrabă se va desfășura un Festival Național de Epigramă și Fabulă „Donici, cuib de-nțelepciune”. Poate că voi vedea și eu ce înțelepciune va fi acolo. Deocamdată, văd doar zbucium, neliniști care-mi par firești. Văd și o liniște stranie, care va fi curmată de un mare zgomot. E adevărat că orașul se află și într-o zonă seismică activă și că este demolat patrimoniul cultural și arhitectural. La început mi-a fost greu să mă acomodez, mi-a fost foarte greu să fiu ca un om de aici. Mi-a ajutat puțin și Letiția dar pentru ca să fiu independent am lăsat-o pe dânsa cu ale ei, iar eu am căutat să fiu acel Victor Caraman care a lipsit 10 ani și mulți îl considerau pierdut pentru totdeauna. Mare le-a fost mirarea când l-au văzut, adică m-au văzut pe mine. Am inventat multe întâmplări și peripeții prin care a trecut acest tânăr timp de zece ani într-o țară și mai ales într-o parte a ei de unde dânsul s-a întors.
Nici Letiției nu i-a fost bine în acest an. Am stat aici și am trăit cât am avut răbdare. Într-o zi ne-am decis să plecăm. Am reușit să părăsim și să ieșim din timp, tot așa cum am intrat: fără să ne observe alții și fără să-și dea seama că am plecat. Plecarea din Republica Moldova a devenit firească și pe nimeni nu mai deranjează că unii de la o vreme nu se mai aud. Dacă omul moare, e altă situație: îl petrec, îl pomenesc odată, de două ori, de zece ori apoi îl uită. Poeții îi pomenesc și îi mai comemorează pe poeții care s-au dus pe lumea cealaltă cu un an în urmă, cu doi ani. Totul depinde de valoarea poetului, a omului în general. Iar dacă cineva este un om mai puțin luat în seamă, dacă e neștiut de nimeni, rămâne și mai necunoscut până i se pierde numele în neant. Pe Victor și pe Letiția îi așteaptă aceiași soartă, dacă ei nu vor face ceva remarcabil. Așa că vreau sau nu vreau, trebuie să fac ceva extraordinar, trebuie să devin erou. Și voi deveni, când voi participa la niște lupte aeriene. Dar asta se va întâmpla prin anul 2048. Până atunci trebuie să trăiesc puțin printre acesti pământeni, încă vreo cinci luni sau chiar șapte. Voi face notițe de jurnal pentru că altă soluție nu văd. Deși am un arsenal mai bogat. Așa că vă întreb:
Ce a fost bine și ce a fost rău sau prea ieșit din comun în acest an care are o singură cifră 13?
Bine că anul a fost al copiilor și al scriitorului copiilor. Anul 2013 – anul lui Spiridon Vangheli. Providența l-a dăruit pe Spiridon Vangheli, afirmă unii și au dreptate. „Anul Vangheli” ne-a antrenat pe noi, elevii și profesorii de la clasele primare, în mai multe activități literar-artistice, care țin de celebrarea acestui minunat răstimp cu genericul: „Spiridon Vangheli –universul copilăriei”. Elevii noștri au fost implicați în mai multe activități culturale, notau zeci de autori, profesori la clasele primare și nu numai. Asta remarc și eu că a fost bine. Rău a fost că din rândurile scriitorilor buni, chiar foarte buni ai acestui neam au plecat la cele veșnice: Aureliu Busuioc și Dumitru Matcovschi. Cel care a supraviețuit după moartea clinică pe care a avut-o și-a numit baștina „Verde țară”. Adică, „Verde țară, ca o frunză/de stejar sau de nuc,/ acasă, la Vadul Rașcov,/ unde toate drumurile duc.” Citez și eu câteva rânduri dintr-o poezie scrisă de Dumitru Matcovschi pentru că în toamnă, către ziua de naștere a poetului, am poposit cu Letiția „acasă, la Vadul Rașcov, unde soarele răsare și apune,” unde s-a desfășurat cea de-a treia ediție a Festivalului pe cântece și poezie care îi poartă numele. Am fost aproape neobservat, așa cum am dorit să fie. Letiția va mai veni acasă la Dumitru Matcovschi cu o japoneză, deplasându-se, deja, cu o farfurie zburătoare. Dar asta va fi abia peste vreo treizeci și cinci de ani. Și sunt sigur că așa va fi.
Rău este că la Cobâlea, un sat cu două școli puternice odinioară, a rămas doar o singură școală, adică doar cu Liceul din partea lui de Jos, copii din sus, fiind nevoiți să meargă pe jos aproape vreo trei km. Trist și regretabil. Mai trist și mai sfâșietor e că în câteva sate mici, cum ar fi: Donici, Horodiște, și în multe altele școlile cele mici sunt cu totul lichidate și copiii văduviți de o școală mai aproape de casă vor fi nevoiți să se ducă cu greu în alte școli din alte sate. Bine și foarte bine e că, începând ci 1 septembrie 2013, gimnaziul din satul Copăceni, raionul Sângerei (fostul județ Bălți), localitate unde a văzut lumina zilei Adrian Păunescu, unul dintre cei mai mari poeți ai Limbii Române, și unde părinții săi – Floarea și Constantin Păunescu – au fost învățători, de acum înainte poartă numele „Adrian Păunescu”.
Rău e că religia în țara asta este un instrument de manipulare și nu este ceea ce este dat să fie, deaceea nu este prea rău că ea, religia, ar putea să dispară din țările dezvoltate până în anul 2041. Va dispare și în Moldova după anul 2048, ba poate că și mai devreme, numai că aceasta nu se observa și se va crede că oamenii încă mai cred în poveștile pe care le spun preoții.
Bine e că ediția a XXII-a a Salonului Internațional de Carte de la Biblioteca Națională a adunat foarte multă lume bună îndrăgostită de Tarkovski, de Carte și de tot ce este Bun și Sfânt, care, bineînțeles, nu se găsește la biserică. Nominalizez câteva cărți și autori de la acest salon de carte: Cristian Marin cu „Mihai Viteazul, Io Mihai Voievod din mila lui Dumnezeu, domn al Þării Românești și al Ardealului și toată Þara Moldovei”. Cărțile: „Cronica Basarabiei 1918-1944”, alcătuitori Vlad Darie, Mihai Potârniche, „Fulgere în tunel”, autor Valerian Ciobanu, carte care a luat cu modestie doar o diplomă a Salonului de Carte, Aureliu Busuioc cu romanul „Și a fost noapte...” În acest rând clasez și cărțile: Basarabia sub jugul colonial al Rusiei țariste, 1812-1917, de Anton Moraru în colaborare cu alții, „Antene parabolice”, autor Ion Hadârcă, „Eterna Carte”, autor - Dumitru Matcovschi, Andrei Burac – Suflete la plimbare, Varvara Buzilă – Covoare basarabene, Silvia Ursache – Dacul: legendă istorică și o antologie de Nicolae Tzone Născut în 58. Despre acest evenimet cultural pot să mai notez încă multe pagini frumoae. Dar a fost în acest an și mult rău pe care nu pot să-l trec cu vederea.
Rău a fost că au fost probleme cu mințile foarte învechite din Rusia, dar și de pe loc... O femeie din Telenești a scris chiar că ea consideră că face parte din unicul popor care plătește dușmanii care-i trădează aspirațiile. „Dacă s-ar face acum Ștefan cel Mare în zilele noastre, pe mulți i-ar trage în țeapă ca și Vlad Þepeș, după cum a spus și Dorin Chirtoacă și a repetat și Dodon, uitând, că și el ar fi printre ei...”, nota autoarea. De ce să vă imaginați că numai Ștefan cel Mare i-ar trage în țeapă. Oare Dumneavoastră nu sunteți în stare? Însă mă întorc la Adrian Păunescu, la cartea lui „Maluri de Prut”, carte a săptămânii. Pe 20 iulie, poetul Adrian Păunescu ar fi împlinit 70 de ani. A plecat însă fără a ajunge la această vârstă. Așa a vrut Dumnezeu. Știți voi oare oamenii ce a vrut și ce n-a vrut Dumnezeu? Îmi vine să râd de voi oamenii, dar nu râd, ci numai ironizez ușor. Cu ocazia acestei zile Editura „Știința” a făcut cititorilor un cadou de zile mari, volumul de versuri „Maluri de Prut”. Gestul Editurii „Știința” merită o dublă apreciere: pentru că nu l-a uitat pe Păunescu. Bravo zic eu. Și asta să știți că este bine. Precum e bine că fructele moldovenești cuceresc și cosmosul. Ei, asta e prea tare spus. Dar, dacă ve-ți dori, veți izbuti. În viitor mai mult și nițel-nițeluș azi... Căci încă locuți într-o țară a cărei istorie puțini o cunosc pendelete, cu o capiatală care are mari șanse să devină oraș-dormitor cu un centru istoric care se transformă teptat într-un complex comercial extins ori s-ar putea spune că revine la forma sa inițială – târgul Chișinău. Am constatat și eu că orașul nu este ca toate oarașele vechi din lume. Chișinăul nu poate fi comparat cu Tallinul, Vilniusul sau Caunasul, nemaivorbind de Praga sau Paris. Asta am observat-o chiar din primele zile de aflare la Chișinău, cu toate că n-am avut timp să vizitez și alte orașe capitale. Dar de acolo din cosmos multe am văzut, poate mai multe, decât voi toți pământenii luați împreună. Dar tac, nu vreau să vă ofensez, pentru că nu aveți nici o vină că nu puteți zbura. Mai ales, nu puteți zbura în cosmos, sau măcar pentru puțin timp pe orbita pământului. Această ocazie, deocamdată, o au doar câteva persoane numărate. Dar, va veni o vreme...
Însă nu sunt sigur că mulți vor profita de ocazii, fiindcă și atunci vor fi unele restricții. Nu tot ce s-a născut să meargă cu patru picoare, poate să zboare, mai ales în spațiul cosmic, spre sateliți sau spre alte planete. Cică, Lidia Grosu este o ființă încântătoare, diafană, elegantă, discretă și foarte inspirată, iar șansa ei de atinge „steaua de noroc” este doar pe pământ și doar în poezie. Pe când a mea...
Dar și eu mă tem de ce e mai rău. Mă tem să nu o pățesc ca alții și să nu mă pot întoarce la extratereștrii mei. Acesta ar fi cel mai mare rău pentru mine. Însă, deocamdată, eu nu mă gândesc la aceasta. Deocamdată notez că din primele clipe de aflare pe Terra în acest loc n-am fost impresionat de orașul Chișinău. Da, are mult spațiu verde, însă este lipsit de un specific al său. N-are partea veche. Nu poți să înțelegi de unde a început să crească acest oraș, din vale spre deal sau de pe un deal pe altul, sau de pe o colină...
Totuși pășind pe străzi, privind parcurile cu arbori și arbuști mai puțini, am observat că unele clădiri sunt admirabile. Mai ales, ale Primăriei, Bibliotecii Naționale, Sălii cu Orgă. Atunci când alături, înainte sau înapoi de mine am zărit chipuri irezistibil de frumoase, am tresărit surprins, gândindu-mă la aparițiile feminine fascinante ca la niște erupții de energie de pe unele stele din galaxie. Energia stelară poate ucide, topi, arde, iar frumusețea feminină poate topi doar inimile care mai au sentimente. Eu, după cum am mai afirmat, sunt un mare văduvit de sentimente, le-am avut doar atunci când am hotărât să-l salvez pe Victor Caraman și mi-am pierdut parțial legătura cu lumea extraterestră, am devenit un caz ieșit din comun, un accident imprevizibil, un naufragiat, dar nu în mare sau ocean, ci în spațiul cosmic și terestru pe care abia de începeam să-l cercetez.
Chișinăul mi-a apărut și ca un oraș cu talciocuri, adică diferite piețe improvizate, altele prost organ izate, ca la neoameni. Orașul are prea multe localuri pentru jocuri de noroc, chiar și prea multe localuri pentru petreceri, băuturi, cu chișcuri ticsite cu de toate, cu florărese și cu vânzători ambulanți. Este orașul studenților, dar e și al bancherilor, proprietarilor de automobile luxoase care nu fac cinste unui oraș în care există și foarte multă sărăcie și mizerie. În anumite ore Chișinăul este orașul aglomerat și agitat, febril și mizer, al străzilor drepte, dar înguste și al străzilor largi, însă lipste originalitate, al unor case pereții cărora sunt înecați în iederă, iar alții prea mult acoperiți cu reclame care nu au nici un rost. De pildă, reclama de pe un fost hotel cu 16 etaje are menirea doar să acopere ferestrele și balcoanele de odinioară ale unui minunat hotel, care a intrat în tăcere. E orașul situat pe vreo câteva coline, dar nu este și nu va fi ca Roma, cu atât mai mult nu are cum să se compare cu Parisul. Iar locuitorii lui au o grozavă teamă de viitor. Unii încă mai sunt fascinați de trecut și trăiesc cu dânsul în prezent. E un semn rău aceasta. Ar trebui să-i intrereseze în egală măsură și viitorul, fiindcă acolo ne vom petrece restul vieții și cu unii, probabil ne vom întâlni. Pe unii i-am auzit vorbind de „apocalipsă”. Mulți nu înțeleg sensul acestui cuvânt. În tradiția creștină, cuvântul „apocalipsă” nu se descifrează ca „sfârșit al lumii”, ci mai degrabă ca o „revelație”, ca un moment decisiv în care este dezvăluit un sens al existenței lumii, un anumit sens al vieții. Îmi pare că orășenii aceștia, despre care am spus că venerează trecutul și nu văd prezentul, nu-și imaginează clar viitorul, riscă să rămână niște restanțieri la toate, riscă chiar să devină niște ratați. Ce să mai spun despre acest oraș și orășeni? Nu vreau să spun mai mult nici un cuvânt.
Oare chiar așa de întunecați sunt ei, că n-au fost în stare să-l perceapă pe extraterestrul cel foarte rău, care le-a vorbit gogoși și le-a adus un artist, care n-are ce căuta prin aceste locuri sfinte încă de până la Hristos? Așa este de fapt și nu ai ce face. Eu în curând am să-i părăsesc. M-am săturat de ei, m-am plictisit de viața lor fără de nici o perspectivă clară. Va veni ultima lună de toamnă și chiar am să-i las la mama dracului, până peste vreo treizeci de ani. Îi va lăsa și Letiția, care va pleca cu mine...
Încotro?, mă veți întreba. Eu spre o nouă „revelație” sau, dacă nu vreți, mă duc spre alte peripeții când voi trăi din plin momentul împlinirii unor vise, care vor deveni realități. Așa că, dumneavoastră, cel puțin știți măcar încotro pleacă Letiția și extraterestrul. Dar voi, stimați orășeni și săteni ai Moldovei anului 2013 încotro, sau unde plecați?

Într-o bună zi am fost la Telița. Vreau să vă spun că există un asemenea sat pe malul Nistrului, în raionul Aneni Noi. Probabil, vă imaginați! Acolo am aflat că multe eforturi au depus enoriașii din s. Teia/Telița pînă au gustat din frumosul și bucuria slujbei sacre din biserica locală.
Satul a avut cîndva un locaș sfînt, dar care, a fost dărîmat după al Doilea război mondial, uitându-se de el. Pentru că știți cine au fost făptașii? Azi biserica există și este cel mai frumos edificiu din acest sat.
Există și un gimnaziu, care e mai mic decât mi-am imaginat eu. E mic, însă are copii buni care fac carte. și care poate că nu-l cunosc pe Valerian Ciobanu, pentru că, cine este el? Poate că de Vitalie Ciobanu au auzit! Că e mai cunoscut decât mine și e mai harnic chiar. Iată, bunăoară parcă mai ieri, adică vineri, (03.04.2015, la ora 16.00) în incinta Bibliotecii „Onisifor Ghibu” a avut loc lansarea cărții:
Scribul în grădina fermecată: Jurnal de lecturi
de Vitalie Ciobanu (Ch., Ed. ARC, 2014).

Invitații scriitorului au fost : Eugen Lungu, editor și critic literar, doamna Maria Șleahtițchi, la fel critic literar și...Lucia Þurcanu, Mircea V. Ciobanu, scriitor. Eu mă găsesc la rubrica ș.a. Adică și alții.
Iată cum s-a exprimat despre noua carte a scriitorului Vitalie Ciobanu Eugen Lungu:
„Deși Scribul în grădina fermecată are o țintă concretă – e o carte de critică literară (majoritatea articolelor fiind chiar cronici de întâmpinare), elanul demonstrativ al textelor îl situează și de data aceasta pe scriitorul Vitalie Ciobanu între agora și estetic. Fiindcă înainte de a decela virtuțile artistice, de a verifica șarpantele, arcatura și structurile tehnice ale textelor supuse examenului critic, scribul scrutează și definește volumele din perspectivă sociopolitică ori socioculturală. Așa că aproape fiecărui text i se dă, ca la anumite sporturi de finețe ce reclamă precizia, dar și eleganța interpretării, câte două note pentru cele două categorii – prestație sociopolitică și artistism. Răspund acestor criterii mai ales eseurile din primul compartiment al cărții – Realitate și ficțiune. Instrumentarul criticului se verifică efectiv mai ales în compartimentul următor – Literatura, afinități elective. Jurnal de lectură.”
Nu prea am de adăogat altceva, fiindcă umila mea persoană doar a ascultat și n-a comentat aproape nimic, însă aceste rânduri le-am scris. Ca să nu uit și ca să nu rămân în urmă. Pentru totdeauna! Sau pentru un timp indefinit.
Acestea au fost scrise pe la 5-7 aprilie 2015. Ce să adaog după 7-9 aprilie 2017?
Adaog ceva mai frumos și mai demn de toată atenția dumneavoastră.
Pentru că...
Tare imprevizibile ne sunt nu doar zilele, ci și potecile Domnului, ași vrea sa spun, însă prefer să trec cu vederea. Că despre întâlnirile cu oamenii vreau să vă spun ceva, nu despre altele, care sunt trecătoare. Așa, într-o zi din cele trecute cu câteva ore în urmă, grație scriitorului Virgil Șerbu-Cisteianu, director general al publicațiilor editate de Asociația Culturală ”Gând Românesc, Gând European și Editura Gens Latina, din Alba Iulia am aflat detalii neimaginate din viața unora dintre cei mai mari literați, scriitori, poeți ai timpul trecut – Lucian Blaga și Nichita Stănescu.
Recitesc cartea ”Lucian Blaga viața și opera în perioada comunismului” și mă înfiorez. Oare chiar așa s-a întâmplat ? Cartea dată o am de la autor primită la biblioteca Liviu Rebreanu din Chișinău. Rebreanu tot este un nume de scriitor clasic, la fel de enigmatic ca și al lui Lucian Blaga. Ambele cărți despre Blaga în comunism și Nichita Stănescu ieșite la lumina tiparului în editura Gens Latina, Alba Iulia.
Răsfoind cartea, observ că, apropo, Blaga a trecut la cele veșnice în 6 mai, 1961 și, după deliberări privind oportunitatea datei, a fost înmormântat la cimitirul din Lancrăm, la baștina sa, în ziua de 9 mai.
Degrabă vom fi și noi în 9 mai 2017 la o distanță în timp de 56 de ani de la plecarea poetului în veșnicie, adică la Domnul cum se mai spune.
O altă surpriză oferită de încă o filială a bibliotecii municipale B. P. Haseu din Chișinău veni la ”Transilvania”, prima bibliotecă de carte românească din acest al doilea oraș al României, deocamdată, primul al Republicii Moldova. Acolo o întâlnisem pe Otilia Țigănaș, venită cu soțul din județul Arad, comuna Hăsmaș, România. Debutul Otiliei Țigănaș avu loc în cadrul unui concurs Festivalul internațional ARS MARIS – 2011.
De acasă ea ne-a adus două cărți: una de proză și alta d poezie. Am constatat că apariția la Chișinău a Otiliei nu este întâmplătoare. Ea are rădăcini basarabene pe undeva pe la sud, pe malul mării la gura Nistrului în Cetatea Albă. A venit ca să ne cunoască și să o cunoaștem și noi, câțiva scriitori, poeți adunați în biblioteca de la Ciocana care e ”Transilvania”. Nu am fost doar eu unicul bărbat prezent la acea întâlnire, ci și o suită întreagă de bărbați și femei, scriitori și artiști, jurnaliști și pedagogi, psihologi etc., etc. Ca sa nu vă pară că mint voi nominaliza doar câteva nume: Constantin Dragomir, scriitor, moderatoarea Renata Verejanu. Renata nu Renato, cel care se ascunde în pădurea rusească de lângă Moscova, fiind ales primar la Bălți, al doilea oraș după Chișinău, dacă nu se ia în calcul orașul Tiraspol, care nu mai este al Moldovei nici în cel mai rău vis. Au mai fost două Tatiane – una Scripa, alta Pripa, Vitalie Toderașcu, Sergiu Ioncu, apropo medic ca și Otilia Țigănaș, însă el fiind de origine de la Cobâlea, din satul meu natal de aproape de Nistru și departe de Carpați.
Mi-am zis hai să văd ce mai pot să știu despre oaspeții din România: Cisteianu și Țigănaș. Despre primul - VIRGIL ȘERBU CISTEIANU – O ALTÃ ISTORIE A GÂNDIRII ROMÂNEȘTI am aflat că… ,Virgil Șerbu Cisteianu, dăltuiește parcă de o veșnicie în atelierul său idei, meditații și inspirații, cărora le dă nume, ca să le poată înregistra misterul și vibrația artistică. Valorificînd simultan căutările și sensul existenței, Virgil Șerbu Cisteianu trăiește parcă sub un clopot aurit, dincolo de măsura timpului real, costumat în veșmântul imaculat al poeziei, respirând, ca pe o sevă comună, aerul tăios și curat al unor neliniști, regrete și întrebări. Deși ghilotina realității cade adesea peste labirintul sondării sinelui, poetul dorește armonie cu Universul, cu cititorul său, precum și aflarea unor răspunsuri, asupra cărora se apleacă prin meditații profunde.”Acest citat este luat dintr-un studiu publicat în revista ,,Gând Românesc” (nr.5 (33) din mai 2011) tocmai pentru a arăta că Virgil Șerbu Cisteianu e responsabil și serios cu fiecare metaforă folosită, cu fiecare cuvînt inscripționat pe trupul poeziei.
Eu l-am cunoscut recent la o lansare de carte la biblioteca Liviu Rebreanu din Chișinău. Alții mai demult fiind impresionați de faptul că dânsul a vorbit despre românii din Basarabia ca fiind parte componentă a românilor de peste Prut. Am înțeles că dragostea altruistă ce-o poartă de-a lungul vieții sale, sprijinul acordat scriitorior din Basarabia sunt razele de lumină ce coboară pe scumpul plai mioritic. Regăsii în sufletul lui un potop de noblețe neasemuită, o magie sensibilă față de cultură, ce îmbină cunoștințele vaste de istorie, de literatură și filosofie cu virtuțile sensibile din afară și dinăuntru ale lumii. Dacă vrei să găsești adevărata prietenie o găsești la Virgil Șerbu Cisteianu. Călătorind prin labirintul paginilor din cărțile sale am descoperit că, Virgil Șerbu Cisteianu „scrie poezie fiindcă scrie”, „ondulațiile lui sufletești scriu iubirea de poezie mereu în stare de veghe”, spunând că „poezia e o înnobilare a sufletului” și „există în el o invazie de fericire dureroasă”, menționând că „doarme materia” ce rodește gânduri continuu. E un suflet „legat de pământ” și „nu hoinărește prin alte teritorii”, iubind cu desăvârșire frumusețea lumii, evadând fericit în „materia poeziei cu sete de a fi în mijlocul sclipirii”. Virgil Șerbu Cisteianu e „un joc de cuvinte”, care își „duce cântecul chemării spre marea încercare”. Poemele sale poartă o meditație profundă asupra condiției umane, iar studiile literare merită o atenție deosebită.
Despre al doilea oaspete: Otilia Þigănaș, se spune că e un scriitor și medic online pentru diaspora. ”Oamenii mă caută și au încredere în mine”
Otilia Þigănaș, este în primul rând medic de familie cu experiență și dedicat profesiei cu adevărat, dar și scriitoare de succes. Om cu adevărat deosebit, Otilia a publicat deja 2 cărți și acum o scrie pe a 3-a. Și nu scrie oricum, așa, ca să se laude că e scriitoare, ci așa cum face ea totul: cu pasiune, cu suflet și cu mare drag.
Este medic de familie la țară, un medic adevărat, pentru care Jurământul lui Hipocrat nu reprezintă doar niște simple vorbe, ci un legământ sfânt. Sfătuiește oamenii din cele 6 sate ale ei, exact ca în povesti, dar sfătuiește cu mare drag și sute de români din diaspora. Fără să se supere că primește zilnic sute de întrebări, Dr. Otilia Þigănaș are pentru toți un sfat medical pertinent și bine documentat, rezultatul anilor de studiu și experiență medicală.

Sunt medic de familie, medic primar și lucrez de două decenii în Hășmaș, o comună cu șase sate din județul Arad, spunea Otilia Țigănaș. Partea mai interesantă a poveștii este că eu locuiesc aici în comună, nu fac naveta, deci mi-am mutat viața cu totul în sat, eu fiind în tinerețe, orășean fanatic. Locuința medicului este în aceeași clădire cu cabinetul, în spate sunt locuința și grădina și pârâul și muntele și grătarul și foișorul. În față este medicină. Multă. Dimineața mă echipez „de medic”, și trec în față. La finalul programului mă mut în spate, și îmi trag treningul sau șortul. Uneori, făcând seara un grătar cu Eugen, consortul meu, zice el „Doamne cât e de frumos!
Tu îți dai seama că noi trăim zilnic într-un loc pentru care alții dau bani să stea în concediu?»
Pare simplu așa cum spui, chiar romantic, dar tu ai organizat acolo o mică policlinică, dotată cu aparatură, colaborezi cu specialiști, laboratoare, știu asta fiindcă ești medicul de familie al familiei mele, asigurate și în România.
«Oh da, nu voiam să mă laud tare. Am încercat să fac treabă bună în acești 20 de ani. Nu numai treabă, ci și investiție. Nu puțini români emigrați, asigurați în respectiva țară, sunt înscriși și la mine și asigurați la Arad. Este poate și pentru că eu îmi fac timp, zilnic, să ofer sfat medical, on line, acelora care îmi pun întrebări. Repet, sunt sfaturi, nu diagnostic. Câteodată, când ești derutat, disperat, îți pică tare bine o părere avizată, dată atunci, fix la momentul când tu ai nedumeriri. Îmi amintesc o fază simpatică. Mă sună din Germania o pacientă. Sâmbătă seara. Îmi spune simptomele, pun întrebări și îmi dau seama că-i musai să fie examinată clinic. O îndrum către medicul de acolo, spunând că poate fi grav, deci trebuie consult. Ea îmi răspunde senin „Ooh, dar nu-l pot deranja pe medicul de aici, la ora asta!”. Am începăut să râd, gândind că nici pe cei de aici nu-i poți deranja la ora asta, dacă nu-s plătiți să facă gardă la urgențe.
Faptul că eu accept și mă ofer, nu-i o regulă sau o obligație. Ideea este că eu mi-am asumat să răspund, să ajut, fiindcă știu multe și mi se pare păcat să nu dau mai departe ceea ce știu. Și fiindcă, nefăcând naveta, nemaiavând copii de crescut, nici nepoți, nici bărbat să-mi facă probleme, m-am trezit cu foarte mult timp câștigat. Am câștigat timp: ore, zile, viață, pe care le puteam cheltui prin metrou, sau în tramvai, sau pe șosele.
Câștigând timp, scrii. Și scrii atât de bine, încât ai fost apreciată de critica de specialitate și ai primit și premii. Vorbește-ne despre carțile tale.
« Am publicat un volum de proză scurtă, o culegere de povești destul de serios încărcate cu umor, „Femeia cu șapte pălării”. Este o carte aflată la a doua ediție, în aprilie 2015, al cărei manuscris a fost premiat internațional la debut, în 2012. Am mai publicat un volum de poeme „Poezii vânate de fisc”, cu primul tiraj epuizat, mai am acasă un singur volum, asta într-o epocă în care nu se prea dă mare preț pe poezie.
Poemele mele sunt o satiră a „limbajului de lemn” folosit la TV și prin instituții, știi frazele acelea spuse complicat ca să pari mai interesant. Eu le-am transformat în șoapte erotice. În poezia mea scenele fierbinți se petrec între mine și inspectorul fiscal, erotismele apar în cabina de vot, amantul e ministrul sănătății… și astfel fac cititorul să nu mai știe dacă să râdă sau să plângă. Probabil de aceea cartea a avut succes! (Sexul vinde, haha!) Urmează să reeditez și acest volum”.

Alte file din alte zile

Marți. (24.10.17)
Azi am făcut un efort ca să ajung mai devreme la serviciu. Când însă am ajuns – surpriză. O pană de curent și tot edificiul e cufundat aproape în beznă. Mai ales la parter. Pana totuși nu fost pe mult timp, așa că lucrurile au decurs ca de obicei. Volanta la șef, apoi fiecare pe la sectorul, secția sa. Pe parcursul întregii zile de muncă parcă n-a fost nimic deosebit. Abia seara la orele 18 în Sky Tower, etajul 11 „Basarabeanul bruiat de KGB” de Sergiu Musteață a suscitat marea mea atenție.
Acolo au fost lansate două volume despre viața și activitatea lui Krimerman, un ziarist, poet, scriitor talentat de origine evreu refugiat la Radio Europa Liberă din RSSM. La eveniment era prezentă și Maia Sandu și Victor Poiată, istoricul ...vreo doi ziariști de la radio, foști colegi: Andrei Viziru, Nicolae Becciu, ultimul a plecat tare repede, încât n-am reușit să-l văd sau macar să schimb cu el o vorbă bună. Deși n-am procurat cele două volume lansate, acasă totuși am venit cu alte 2 volume „Jurnal săptămânal la EUROPA LIBERÃ vol.11 și 12. În aceiași seară am lecturat câteva zeci de pagini până m-a furat somnul. Lectura aceasta m-a determinat să scriu și eu aceste câteva linii de subiect de luni până vineri, 27 octombrie 2017. Nu cred că e săptămâna cea mai reușită, însă să încerc, am zis.
Mi-am amintit că de dimineață am avut a-i traduce unui inculpat din raionul Râbnița. Sărmanul captiv al regimului... Mi-a părut foarte întunecată viața lui. Adică lipsită de lumină, de adevăr și de informație veridică și poate deaceea naiv fiind a nimerit fără să-și dea seama în plasa unui consumator de substanțe narcotice. Când a sosit poliția consumatorul a șters putina, iar el a rămas pradă ușoară polițiștilor care i-au depistat substanța procurată. Și după aceasta s-a pomenit că este învinuit conform articolului 217 Cod penal. Azi l-am întâlnit și pe fostul coleg de clasă – Nicolae Angelnici, cel care a locuit lângă școala din Cobâlea. Căci în clasă am avut doi Nicolae Angelnici.
Miercuri (25.10.17)
Am avut o adevărată revelație într-o ședință închisă la doamna judecător Viorica Puică chiar de dimineață, însă nu pot să spun mai mult despre asta nici un cuvânt. Au fost și alte ședințe, mai puțin interesante și tot nu pot să dezvălui conținutul, fiindcă nu-i de dorit.
La sfârșitul zilei de muncă am luat drumul direct spre casă. A fost o zi mai ștearsă, una fără memorie. Nici navigarea pe internet n-a fost prea interesantă ca în alte zile și alte seri. Am aflat de ce n-a venit la Sky Tower domnișoara Cristina. Am convenit, totuși cu dumneaiei ca să ne vedem la sfârșitul săptămânii în zi de duminică la biblioteca B. P. Hasdeu.
Joi.
În toamna anului trecut făcusem o deplasare la Glodeni, la o școală de meserii, director Liviu Cucoreanu. Atunci am publicat un eseu în „Făclia” pe două pagini. Emoționante și interesante clipe trăite și redate atunci. Azi o zi de rutină pe loc. Toată deplasarea de la Buiucani la Botanica, de pe strada Vasile Lupu pe Zelinski, nr.13. Ca de obicei am asigurat translarea la dl Șova, la doamna Braga, dl Beșelea etc. În pauza pentru masă fac un drum la CIA Mihai Eminescu pe buledardul Dacia. Acolo era în pregătire o întâlnire cu ocazia omagierii lui Constantin Brâncuși. Pe aproape este și o stardă mică care-i poartă numele. Îmi este interesant dacă locuitorii care domiciliază pe această stradă cunosc cine a fost sculptorul Constantin Brâncuși, dar nu am timp pentru a face asemenea investigații. Mă așteaptă altă muncă: ședințe scurte la dl Vitalie Stratan, la alți judecători ai Judecătoriei Chișinău, oficiul Central. Iată că am divulgat o taină...
La ora 17 și 30 pot să plec acasă. De pe bulevardul Dacia merg cu troleul 22 sau cu 30 care vine de la aeroport și ies pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt la Librăria din Centru. Acolo la orele 18 și vreo 15 minute deja era în plină desfășurare lansarea cărților Marianei Pagu despre satul dumneaei de baștină – Ciuciuleni, Hâncești. Îl văd pe Octavian Þâcu, istoricul, pe Lică Sainciuc, artistul plastic, Nicoale Pojoga, Veceslav Stăvilă, istoric, Marina Þăranu, la fel, oaspeți din sat cu flori de toamnă etc. Era și un oaspete din Þară, adică din România. Însă pe mine m-a fascinat autoarea – mica japoneză de la noi, cum am catalogat-o eu pe facebook. O găsesc apoi și în volumul 12 a Jurnalului Europei libere pa pagina 155. Bravo Mariana, librar în librăria din Hol a editurii Cartier. În volumul dat dânsa este surprinsă primăvara. Acum însă e toamnă. Ea se confesa: „Drumul îmi ia cam jumătate de oră”. Ca și mie de altfel. „La serviciu fiecare zi e diferită, mai notează dânsa. Vin alți oameni. Vorbesc despre cărți. Aud și învăț lucruri noi.” La mine e puțin spus altfel. Aud lucruri stranii, uneori înfiorătoare și nu pot să vorbesc despre ele. Deocamdată... Mariana revine la meseria ei de corector seara târziu, după ora 21. Și eu revin la cea de traducător, și la fel, mi se întunecă în fața ochilor, ca și dânsei, atunci, când citesc ce este scris în limba de lemn.
Vineri.
Dimineața am felicitat-o cu ocazia zilei de naștere pe Ana Podaru. Adăuzi iată ce mesaj a postat dumneaei: „ Sunt copleșită de numărul de mesaje (peste 800) ce-mi confirmă atașamentul vostru față de mine, iubirea și aprecierea voastră ce m-a ajutat să trec peste patimile acestui teribil an care a fost un coșmar. Fără voi nu reușeam să mă ridic atât de repede, fără rugăciunile vostre. Fie ca Dumnezeu să vă însoțească pașii mereu spre cele mai înalte trepte ale spiritualității și ale succesului, să vă dea sănătate și să vă țină alături de mine mulți ani de acum încolo. Am nevoie de voi oameni frumoși, fără cititor autorul rămâne anonim iar scrierile sale rămân doar hrană pentru șoareci. În cazul meu cititorul a scos la lumină miezul poeziei mele. Vă mulțumesc pentru tot și nu în ultimul rând pentru urări. Cu deosebit respect.” Ana Podaru
A fost parcă o zi și lungă, dar și scurtă. Până a o felicita pe Ana,eu l-am văzut în fața instanței pe inculpatul, care se află într-un lung proces judiciar, despre care tot nu pot să vorbesc aproape nimic. Am schimbat totuși cu el câteva cuvinte mai mult complementare. Apoi am intrat în oficiul de la etajul 1, ori mai bine zis, de la parter că așa e mai pe românește. N-am reușit să-i răspund Anei Podaru că mă sună dl Holban, judecătorul, nu astrofizicianul, că mai este la Chișinău un Ion Holban... Am participat la ședința închisă, care a durat mai mult timp decât era preconizat. Apoi mă așteaptă dl judecător Beșelea, doamna Alina Brăgaru... Mai pe scurt, zi de vineri. Ca și toate celelate de luni până azi.

Ziua a 9 din aprilie, după sf. Sarb. Paști -2018.
Întors de la Șoldănești, de la mama în etate, mă tot căznesc să-mi dau cu părerea despre cartea d-lui inginer Dan Ion Predoiu: „Eminescu istoric, prețuit de Nicolae Iorga. Mileniul întunecat (1.000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și Dacia). Cartea este editată la București, 2007. Nu-mi amintesc cum a nimerit ea în posesia mea, dar recitind-o mi-am dat seama de valoarea ei incontestabile. Ea impresionează prin caldul patriotism care se degajă din fiecare frază, exemplu sau model demn de urmat pentru istorici și cercetători. Pentru a-și argumenta teza potrivit căreia nu a avut loc un proces de romanizare a dacilor, pentru că ei aveau un nivel avansat de civilizație și nu au acceptat cicio clipă dominația romană, autorul apelează la poetul Mihai Eminescu și la aprecierile celui mai mare istoric român, Nicolae Iorga, care are numai cuvinte elogioase la adresa poetului. La a doua citire am observat că această carte este bogată în argumente, și ele alese cu grijă, din operele lui M. Eminescu și N. Iorga, dar și din operele altor istorici, care susțin originea dacică a poporului român. Autorul începe cu un elogiu adus marelui Eminescu, pentru a-și fundamenta cu mai multă convingere teza cuprinsă-n lucrare. „Eminescu este sinteza sufletului românesc din vremea netulbure.Sinteza științei, cugetării, simțirii și instinctului acestui neam” – N. Iorga. Sau „Cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”, Mircea Eliade.
Autorul din pagina 40 începe să explice interzicerea folosirii denumirilor de „dac DACIA”. Aceasta se întâmpă pe vremea lui iulian Apostatul (361-363), când biserica de la Roma întrerupe orice legătură cu dacii și interzice folosirea numelui de „dac” și de „Dacia”. De la acea dată, interdicția fiind așa de categorică, informațiile despre daci și Dacia se restrâng sau dispar în totalitate, prelații recrutați din Dacia fiind atribuiți unor spații nedefinite: „Terra incognita”.
Interzicerea a durat aproape un mileniu, până în 1204 pe vremea papei Inocențiu al III-lea. Sunt amplu prezentate formațiunile politice românești, evoluția lor, ajungând la concepția lui Eminescu despre originea dacică a poporului român. Pentru care, în afară de alte merite, Eminescu a fost omorât de viu. Însă, la această concluzie ajunge un alt autor: Laurian Stănchescu, care ne avertizează: “cu fiecare an ce trece /Iisus învie doar în Cer/că pe pământul nașterii divine/tot mai adânc îi batem trupul/sub ascuțișul cuielor de fier.”
În articolul “Studenții din Viena”, publicat în 1876, Eminescu subliniază originea dacică a poporului român. Originea dacică a poporului nostrum l-a fascinate de Eminescu. Marele istoric Nicolae Iorga, recunoștea valabilitatea ipotezei lui Mihai Eminescu privind originea noastră dacică. Partea a II-a a cărții, “Mileniul întunecat” tratează ostilitatea romană față de daci, timp de 1.000 de ani. Autorul prezintă numeroae argument ce demonstrează că și numeroși istorici antici au fost cenzurați, adică li s-a nimicit pasajele în care ei se referă la daci și Dacia, la scrisul dacilor. Și numărul lor a fost impunător peste vreo 200 de referiri a numeroși autori, greci și romani pe care autorul îi enumeră, printer ei fiind Ovidiu, Horațiu și Virgilius, Valerius Maximus și alții. Meritul cărții și al autorului constă în problematica abordată, în actualittaea și necesitatea de a spune niște adevăruri, mai ales, acum, când se spun multe lucruri urâte despre români și despre România.