e pastișa femeii pe care ai fi putut s-o iubești
chiar și pe lumea cealaltă,
pentru ea ai fi aranjat cu flori de colț
partea de iad la care ați fost condamnați,
ai fi așteptat-o cu pletele în vânt
până la umeri,
până la brâu,
până la glezne,
până când fruntea i-ar fi numărat ultimii pași
până la tine

dansând în furoul ei negru la sălcii
ți-ar fi dăruit toți copiii
pe care vi i-ar fi dat dumnezeu,
ati fi respirat împreună
până la capăt
tu alegi să-i numeri păcatele ascunse în inimă,
descoperi mirat câtă piatră de râu se agăță de glezne,
zborul e un vis
într-o colivie de aur

e doar o reflexie trecătoare prin apele tale reci,
icoană păgână la care demonii nu se pot închina,
nu vă aparțineți,
trăiți în lumi paralele,
închisă între patru pereți, prin mansarde,
circe îți dresează tăcerile
cântând,
palma ei păstează căldura palmei tale,
undeva, cineva
și-a luat rămas bun