Unde se pierd cuvintele pe care nu apucăm să le punem pe hȃrtie? Unde e cimitirul cuvintelor uitate, al gȃndurilor risipite fără a ajunge vreodată sămȃnță încolțită, plantă, floare? Pornesc cu o abundență de idei, manevrez cu nerăbdare prin rumegușul rutinei zilnice îndreptându-mă spre foaia albă care mă așteaptă la sfârșitul zilei undeva, la capătul tunelului... doar ca să ajung în fața ei dintr-o dată golită, toate frazele, toată conversația intensă purtată în gând toată ziua topită într-o zloată din care nu mai reușesc să fac sens.
Panică in suflet. Frig, și mă dor încheieturile. Afară ninge, acea unică ninsoare a anului pe aici, trei zile de gheață pe străzi, vacanță ad-hoc pentru copii, jumătate din business-uri închise. Copiii se bucură oricum, se dau cu sania pe resturi de zăpadă, gheață sau noroi, ce-o fi numai a iarnă să fie. Eu încerc să mai termin din muncă, să mă mai apropii un pas de foaia mea albă...
Am îmbătrânit, timpul îmi fuge de sub picioare ca dus de reflux, și mi s-a f... stricat direcția. Dacă nu încep să scriu odată trece istoria peste mine, ca să nu mai vorbim de viață.

M-am rătăcit din greșeală la răscrucea dintre Bible Belt și Appalachia, în zona prototipal rurală americană, country of the „red-necks”, și trebuie să admit, într-un fel am ales-o. Sau m-a prins. Am venit într-o zi la un interviu, am condus printre dealuri verzi devenind munți blânzi, și m-am oprit în lacul din „Dirty Dancing”. Am mâncat grits, un fel de mămăligă mai chioară, m-am uitat la locurile care arătau mai acasă decât orice văzusem până atunci, și am rămas. Dar cum nimic pe lumea asta nu e stabil, sau ce pare, acum totul începe să arate diferit, și nu se știe cât și cum va mai fi de trăit aici acum, după alegeri. În umbra unei incipiente dictaturi, irațional perpetrată și de români care cândva și-au riscat viața să fugă de o altă dictatură, încerc să înțeleg și să aflu până unde și cât îmi ține curajul. Sau pur și simplu în ce constă. Pentru că pe cât mi-am dorit să plec înainte, acum am chiar șanse să-mi conving și jumătatea. Sau dacă nu eu, atunci economia, când o s-o ia la vale. Doar că aș fi sperat ca lumea acasă să fie ceva mai înțeleaptă în alegeri, să pot fi mai convingătoare. Greu să răspunzi la „parcă ai noștri or fi ales mai breaz”.
Așa că mă apuc de scris în sfârșit, imaginile pe care le-am prins prin drumul meu, crâmpeie din ce a ridicat Appalachia în ochii mei peste nivelul de hillbillies și banjo playing psychopats (ține cineva minte „Deliverance”? Burt Reynolds?). Pentru că cine știe ce se va mai întâmpla acum și cum se va spulbera și lumea lor.

De ce apocrif? Presupun că am o problemă cu pusul sufletului pe tavă, așa că trebuie să pot schimba un nume sau ceva pe ici pe colea, și să pot da culoare poveștii mele fără ca cineva să zică: „Aha, ai zis că Blue Ridge Mountains au 1000 de coline până-n zare, le-am numărat eu, sunt fix 20, shame on you, ai mințit in jurnal” (sau memorii/blog/ce-o fi chestia aia).
Așa, dacă e apocrif e apocrif… Doar o poveste cu un pic de culoare locală, și poate alții vor avea un pic de „fun” unde pe mine mă mănâncă nostalgia.