ce paradox tâmpit, cum ne grăbim
să ne descoperim dincolo de toate
cercurile concentrice pe care le adunăm
în jurul miezului, cu fiecare an, precum copacii, cât de inconștienți
alergăm cu viteză ca să ne facem praf
unul în celălalt.
voiai să nu ajungem
așa, să rămânem într-un soi de nemișcare perfectă și uite,
în câțiva ani fricile tale au devenit
fricile mele și pașii
mi s-au rărit și micșorat, nu mai am curaj
să tropăi prin nimeni, doar umblu desculță, în liniște
și plec sperând că nu m-a auzit
că nu am lăsat nicio urmă