Imun la critică?
Motto: „Feriți-vă de oamenii care nu suportă observații critice, sunt periculoși!”

O întâmplare petrecută recent, pe site-ul agonia.ro, mi-a amintit de un roman, probabil al lui Balzac, despre atitudinea artistului în fața criticii. Nu vorbesc despre autocritică, suntem cu toții prea orgolioși ca să vedem bârna din proprii ochi.
Pe scurt, tema poveștii franțuzești, se referea la doi prieteni cu aspirații înalte în sofisticata lume culturală pariziană din secolul al XIX-lea! Unul dorea să ajungă mare jurnalist, celălalt scriitor celebru. Jurnalistul, un bărbat care avea pe “vino încoa”, a atras atenția unei doamne mai în vârstă, nobilă, cu potență financiară, care l-a introdus în protipendada vremii. Scriitorul, mai discret, fără a se bucura de favorile feminine, a lucrat intens la o carte. Când a lansat volumul, cu reale virtuți psihologic introspective, a născut bineînțeles invidii, critici aspre în presă, chiar și atacuri la persoană în diverse întruniri publice. Nu s-a lăsat antrenat în polemici pătimașe iar când vreun prieten îl apostrofa că nu se apără , răspundea zâmbind, “important e să-mi circule numele, cartea, contează mai puțin ce se spune despre mine!”
Între timp, ziaristul, prin măiestrite jocuri de alcov, își încropise și el o faimă pe măsura prietenului său, chiar mai mare.
Un celebru politician al vremii, enervat că se recunoscuse în una din ironiile scriitorului, i-a comandat ziaristului un articol defăimător cu privire la romanul prietenului său. Publicistul, încă tânăr, mai păstra în sufletul său o doză de onestitate. Nu știa cum să iasă din această dilemă, avea obligații mari față de politician, dar, nu dorea să-nfigă un cuțit în spatele scriitorului. În cele din urmă a mers la el și i-a mărturisit situația în care se afla. “Nu te necăji dragule, eu cunosc cel mai bine deficiențele cărții mele, așa că o să scriu eu cronica defăimătoare. Dacă astfel îți pot fi de folos, mă bucur că observațiile, oricât de dure, vor fi reale. Te rog un singur lucru, înțelegerea noastră să rămână secretă.”
Cei doi prieteni s-au îmbrățișat și s-au despărțit bucuroși. Lucrurile au luat însă o întorsătură neașteptată. Un grup de admiratori ai scriitorului n-au acceptat atâta obrăznicie din partea ziaristului și l-au provocat la duel. Au fost fixate ziua, ora, arma. Vor folosi la început pistolul, fiecare va trage TREI GLOANȚE! Dacă după prima rundă nimeni nu va fi rănit, se vor duela în continuare, cu sabia, până când unul va cădea. Ziaristul habar n-avea să umble cu o armă sau să se lupte cu sabia. A acceptat să meargă la moarte fără să trădeze înțelegerea făcută cu prietenul său care fusese de acord să devină martor la acest duel. Impresionat de tăria de caracter a ziaristului, chiar în momentul când se măsurau pașii pentru a stabili locul de unde se va trage, scriitorul a intervenit și a oprit confruntarea mărturisind că el însuși scrisese cronica defăimătoare.
Aparent, conflictul a avut un final pozitiv. Protagoniștii despre care am vorbit aveau caracter. Au urmat și alte intrigi, mai ales amoroase, tânărul ziarist zburdând din floare în floare, până când, protectoarea, supărată că nu îi e credincios, l-a adus la starea inițială, adică a devenit ceea ce fusese, un nimeni! Și de data aceasta l-a ajutat scriitorul, prietenul său.
Morala: Dragi creatori (prozatori, poeți, pictori, sculptori, compozitori, interpreți…fiți loiali muzei care vă inspiră dar, acceptați și ironia prietenească, gratuită sau nedreaptă, a confraților. Dacă aveți realmente ceva de transmis, și ați primit , la rându-vă, o critică, oricât de negativă, nu numai că aceasta potențează ”viața” operei dumneavoastră dar…vă provoacă, prin tenacitate și curaj să vă adânciți încrederea în propriile calități artistice. Închei cu un citat: “Problema celor mai mulți dintre noi este că mai degrabă vrem să ne ruinăm sub laude decât să fim salvați de critică“ (Norman Vincent Peale)
P.S.
Lipsit de modestie cum sunt am să mă dau ca exemplu:
1. După ce am publicat articolul “Cine a inventat avionul” am fost acuzat de protocronism. Dorind să-i dau o replică respectivului interlocutor am scris “O poveste cu tâlc”. Această proză scurtă face parte din volumul tipărit “Ochi de jar”.
2. La o întrunire publică, la “Muzeul Național al Literaturii Române”, după ce am fost întrerupt și trimis la locul meu, “în bancă”, fiindcă mi-am permis câteva observații critice la adresa operei luată în discuție, am recidivat și am scris, pe acest site, “Butoiul cu varză de la Rotonda 17”. Proza scurtă (articol) a fost bine receptată și îndelung comentată de colegii întru ale literaturii!
3. O intervenție a mea pe un text ”This is the beginning” al doamnei... a generat o altă ieșire din décor... Scrisese domnia sa într-un vers: „să-mi dai un motiv să mai fiu femeie”. Eu am comentat: „un motiv pentru a fi: îți spun doar unul, scrie titlul în limba coreeană”. Enervată la culme, distinsa doamnă a replicat:
“Tu primu’, (era primul comentariu pe acel text) altceva, stimate domn? Cu ce vă mai tratez? O compresă, o scobitoare, o măslină?”
M-a amuzat distinsa doamnă! Teribil! Duă puțină vreme versul cu pricina a dispărut din poezie iar eu, și mai bine dispus, am postat proza: “Caut urgent translator”. Eroii acestei proze erau doamna în cauză, pe care bineînțeles că o admiram, compresa, măslina și scobitoarea. Am avut și două comentarii, (protagoniștii habar n- aveau cum s-a născut acea “pastilă”, ironică) Emin Filip: “un text fantastic, extreme de interesant… mă bucur să văd influența lui Eliade…”
Maria Del: “fascinația pentru spiritualitatea asiatică, pentru diferite tehnici de asceză…amestec uimitor de precizie și umor…”
Ați văzut ce face un schimb de impresii? Aș mai fi scris eu textele amintite dacă replicile se limitau la dulcegării?
În cazul textului ”Imun la critică?”, m-a surprins virulența unui domn, (probabil emoționat și-a greșit chiar și numele când mi-a răspuns cu o replică extrem de contondentă. “Domnule, ai intrat în pagina mea prin efracție, replica dovedește incultură, lipsă de sensibilitate, invidie, etc”. De acord, deștept nu sunt, frumos nici atâta, dar sincer, mărturisesc, cât cuprinde! Eu rămân la părerea pe care am exprimat-o atunci în legătură cu acel text….. moartea, ca fenomen biologic natural, este incoloră, inodoră și n-are formă de lacrimă. La nivel individual, durerea, la moartea unei persoane dragi, poate lua forma unei lacrimi! Este ADEVÃRAT CÃ ÎN MENTALUL COLECTIV Moartea este asociată cu “aia cu coasă”, dar în jocul poetic al metaforelor, domnul în cauză are desigur, dreptate. Și-atunci, într-un asemenea dialog, ce rost a avut enervarea virulentă?
În concluzie, pace și voioșie, că dacă ne mai amuzăm din când în când, viața pare mai frumoasă.
Spre aducere aminte, fac trimitere la proza “Caut urgent translator”.