rostogolirea întâmplărilor face să nu mai pricep
corole cu ochii
în grădina grăbită a sinelui cresc mărăcini și zile de frică
secunda în floare are petale căzute
într-un azi atins de întuneric
nu mi se mai întâmplă femei tinere,
muierea din mine-i bătrână
taine ucid adevărul,
pregătire de cruce în interiorul alergării spre miez,
a cunoaște

când mă întorc de la Dumnezeu îmi pun mâinile-n cap,
oamenii s-au îmbătat de morb
și cunoașterea n-o mai duc spre-ntrebare,
lenevindu-și mințile către moarte

întâmplător am relație conjugală cu ziua de mâine-n oglindă,
mă arată trăitor
doar ciolanele-mi urlă după alifii de repaos,
că umblu lela prin toate interioarele asfaltate
și fără odihnă merg
prin privirea cititorului bogat în timp,
să-mi poată cumpăra tăcerea deja ființă a stihului

cititorule cu vreme-n buzunare,
nu-ți irosi averea de clipe în nimicnicia aceasta,
nu ți-or rodi corole în ochi,
nu că mă laud

zi și tu, ce dracu să mai scriu să umplu hârtia aceasta
că mi s-a legat limba peniței în gură de cuvinte reciclate

cititorule, mai ai răbdare, e albă hârtia-n aval,
apa cuvintelor se pișă greu
din amontele vezicii aproape golite,
urina cernelii udând fărădecuvântul
și fără de slove mai scriu încă o lene de miez

zău, zi-mi încotro e șoapta asta stâlcită,
către ce strigăt ma așezi la masa
cu demâncare de final, de căderea cortinei să aplauzi sincer...