Frica de libertate, tendința de a accepta un tătuc care să-ți dea ”casă și servici” în schimbul libertății ține de groaza de a te fi născut, de groaza de ceea ce vezi că se întâmplă în jurul tău, că trebuie să ucizi ca să trăiești etc de mizeria lumii în care ai fost adus și de scârba pe care ți-o provoacă fapta mamei tale de a te aduce pe lume, faptă pe care, potrivit regulilor care ți se impun încă de la naștere, trebuie să o glorifici tot restul vieții. Ai vrea toată viața să o întrebi de ce te-a adus pe lume, să o iei de umeri și să o zgâlțâi, dar știi că nu-ți va putea răspunde decât în șabloane impersonale... și atunci, de fiecare dată, în loc de asta, nu faci altceva decât să-i pupi mâna cu respect și recunoștință și să-i dai de înțeles că a făcut bine ce a făcut.

Libertatea de exprimare inspiră groază, nesiguranță, angoasă celor care nu știu să se exprime. Și sunt incredibil de mulți. Și se coalizează... mai bine zis sunt agregaţi de băieţi isteţi şi întărâtaţi în diverse scopuri. Iaca de unde provine iliberalismul, radicalismul și toate celelalte.

Școala ar trebui să facă în primul rând asta... ba nu, Școala ar trebui să facă DOAR asta: să ne învețe să exprimăm exact ceea ce simțim. Atât! Când nu ești în stare să exprimi ce simți explodezi.
Când nu ai cuvintele la tine dai cu piatra, sau cu orice-ți vine la gură, asta e tot.

În același mod, libertatea în general, libertatea de a trăi cum vrei tu inspiră celor mai mulți dintre noi frică, nesiguranță. Libertatea presupune la început o lipsă totală de repere. Este ca și cum ți-ai tăia craca de sub picioare. Ești nevoit să-ți creezi propriile repere și de fapt asta te înspăimântă cel mai tare. Bebelușul care la ieșire urlă și se schimonosește este îngrozit de pierderea reperului din burta mamei, căldura, plutirea de acolo...

Toleranță morală încă din fragedă pruncie

... și nimic nu se compară cu zborul pe bicicletă

- într-o societate formată din astfel de oameni, cel mai mic semn de inteligență este considerat drept aroganță
- cei care se radicalizează sunt, foarte probabil, fanatici ai iubirii de părinți, părinți care nu știu pe ce lume sunt în momentul în care îi nasc

Pe vremea când mai credeam că oamenii dispun de ”momente de liniște” și le spuneam ”citește asta când ai un moment de liniște”...

Foaie verde joc, mister
Viața mea nu-i un reper

Nu, oamenii nu mai au ”momente de liniște”, au renunțat la ele, sau dacă le au, atunci nu le folosesc pentru întrebări infantile de genul ”Cine sunt și ce caut pe lumea asta?”, ci pentru cu totul și cu totul altceva. Spaima continuă în care trăim (cea cu care am înlocuit Frica de Dumnezeu) anulează orice posibilitate a vreunui moment adevărat de liniște. La teatru, la muzeu, chiar și când citim câte o carte, este o carte tot despre spaime și gândul ne fuge la spaimele noastre de zi cu zi

E atât de Fleașcă totul, de stupid și strâmb
că de când m-am făcut mare vreau doar să m-ascund

Aici, în București, în România, de ani de zile nu am mai întâlnit șofer care să nu-mi dea prioritate pe trecerea de pietoni atunci când cobor de pe bicicletă. Mulți îmi dau chiar și dacă, privind puțin către ei și încetinind, traversez călare. Sau dacă pun un picior jos, ca pe trotinetă...
De ce principiul ăsta nu funcționează în dezbaterile online, pe FB etc? De ce acolo se renunță imediat la argumente iar imbecilitățile proliferează? Pentru că lipsește prezența fizică. Reținerea, bunul simț, se bazează pe instinctul de supraviețuire, pe frica de a nu fi omorât de celălalt.

Dacă oamenii și-ar nuanța ”respectul” necondiționat pentru părinți și neveste / bărbați (care în România este de fapt idolatrie) și nu ar mai maimuțări dragostea pentru ei atunci când nu o simt, inevitabil în lume ar fi mai multă pace și prosperitate. Pentru că frustrarea care rezultă din maimuțărirea dragostei se răsfrânge în ura față de celălalt, de aproapele...

În lume nu este pace pentru că adulții nu mai sunt capabili de iubirea de care erau capabili în adolescență. Voi adolescenți, care vă nașteți mereu și care vă împingeți să intrați în gloata adulților, aceste cadavre parfumate, luptați pentru felul vostru de a iubi, păstrați-l cu dinții și contaminați-ne și pe noi, adulții, care nu mai suntem capabili de el. Nu ne luați ca modele pe noi, pentru că noi, adulții, nu suntem ce credeți voi. Suntem doar niște fantome deșănțate, îmbrăcate frumos, parfumate, dar putrede pe dinăuntru, care ar da orice pentru o clipă de iubire ca cea pe care o trăiți voi atunci când sunteți îndrăgostiți.

- Uite-l mă cum trece pe roșu!
- Da, și uite cum și noi acum trecem pe roșu (Zebră la Tunari, Andra, 29 martie 2022)

Lasă-i pe alții să ”analizeze”, să ”negocieze”, să ”salveze” situația și tu iubește ca în adolescență. Privește-le ochii, durerea din privirea adulților atunci când râd, încearcă să iubești la ei ceea ce vezi în tine, asta e tot ce poți face pentru ”pace”. Și nu e puțin.

Nu e vorba să iubești oamenii în general, asta e imposibil. Turma infectă pe care o formează nu poate fi iubită. Dar nu face eroarea fundamentală de a-l considera pe fiecare om în parte drept o piesă la fel de defectă și infectă precum ansamblul din care face parte. Sufletul individual, este la fel de strivit pe cât este și îl simți că este propriul tău suflet.

Acceptarea sărutului.

Periodic uimit de propria mea prezență. Mă intersectez adesea cu mișcările propriilor mele mâini, mă ciocnesc de ele parcă... Vocea mi-o aud de multe ori ca venind dintr-un cazan străin

B.P. despre războiul din Ucraina: ”Mă feresc să trag concluzii în ceea ce privește acest conflict. Narativul oficial, cenzura și războiul mediatic mă fac să fiu suspicios” – deci recunoaște că nu mai are discernământ – nu poate decide cine e agresorul și cine e victima din cauza ”războiului mediatic” etc – EXACT pe asta se bazează propaganda rusească, gândirea de tip rusesc în general – distrugerea sufletului individual, anihilarea sufletului individual, în numele Patriei etc

Gabi: ”Eu privesc în spatele scenei” – pierzanie

Există categorii sociale întregi în România care ar fi în stare mai degrabă să-l ucidă pe cel care încearcă să le fure motivul de a se victimiza (sărăcia) decât să se ridice din fața sticlei de votcă pentru a da zăpada din fața casei. Democrația a funcționat atât de bine în Statele Unite, în ciuda crimelor pe care le-au făcut împotriva indienilor, în ciuda războaielor de tot felul, a jafurilor din Vestul Sălbatic și a tuturor celelalte nenorociri și tâmpenii monstruoase pe care le-au comis uneori împotriva lor înșiși, dintr-un motiv foarte simplu: societatea americană, în ansamblul ei, a fost clădită, are la bază oameni care și-au tăiat craca de sub picioare. Nu cei care beau la cârciuma si așteaptă să vina poliția să le curețe zăpada și nu cei care nu mai sunt în stare nici să dea la o parte sticlele goale de bere de pe măsuță ca să poată să vadă știrile la tv au luat decizia de a se rupe de casa pentru totdeauna, de a se îmbarca pe un vapor si a pleca in necunoscut... A lăsa totul în urmă, a lua o bocceluță pe umăr și a pleca în necunoscut presupune altceva: presupune TĂRIE DE CARACTER. Lucru care lipsește celor mai mulți români și europeni ”tradiționali” în general – mai ales din sud si din est.

Din acest motiv ultimele speranțe ale lumilor democratice din ziua de azi, majoritatea în cădere liberă, își leagă speranțele tot de americani – care la rândul lor se confruntă cu niște tumori maligne de neimaginat în urmă cu câțiva ani.

Au lăsat în urmă totul, inclusiv tradiția lamentării, a autovictimizării.

De aceea astăzi vedem hoarde și hoarde de imbecili din întreaga lume care caută să-i demonizeze cu orice preț, cu argumente imbecile sau pur și simplu fără argumente – pentru că nu e nevoie de argumente atunci când te adresezi unui public format din oameni ca tine, adică fără caracter.

De cealaltă parte, Rusia, unde mizeria morală a prosperat din cauza excesului de resurse naturale etc

Fals? Imagini trucate? Dar dacă și certificatul tău de naștere e fals? De unde știi că mă-ta e chiar mă-ta? Și copiii sunt chiar ai tăi? – iată categoria de oameni care spune azi nu e adevărat, crimele de la Bucea sunt trucaje etc – oameni care în fond, la modul fundamental și inconștient, se îndoiesc de propria lor existență, care își detestă, fără să recunoască, propria existență.

Titluri: Scrisoare către cei care tac; Eu, cel bun...

Nu, adevărul nu învinge întotdeauna! Isus nu este singurul fiu al lui Dumnezeu!

Viață sau televiață? De ce am ales să trăiesc la distanță? Pentru că oamenii, deși trăiesc ca niște roboți de bucătărie, așteaptă, într-un colț al sufletului, ca, într-o zi, cineva să vină și să le spună Adevărul, adevăruri care să le spargă inimile, care să-i împingă în genunchi și cu fruntea în țărână, care să le dea prilejul de a-l idolatriza și preamări pe acela în cele mai deșănțate și descreierate moduri, dar asta numai dacă Acela ar spune acele adevăruri într-un moment convenabil pentru ei, altfel l-ar linșa. Iată de ce trăiesc departe de oameni, iată de ce, atunci când ies pe stradă, mă uit la ei ca la niște pești din acvariu. Este o sticlă care ne desparte, pentru totdeauna.

Cea mai mare parte a ororilor / tragediilor omenirii se datorează unui fenomen subtil dar foarte puternic, irepresibil de fapt, care apare pe parcursul maturizării individului: împietrirea inimilor. Procesul de maturizare, în special în lumea modernă, presupune în mod necondiționat împietrirea inimilor. Nu mă refer neapărat aici la Religie, la credință, la faptul că omul modern, individul, în intimitatea lui, nu mai crede într-o Forță divină, de deasupra lumii omenești, sau dintr-o altă lume, ci la empatia elementară față de suferința umană în general, față de suferința celuilalt, a aproapelui.

După primele imagini cu blocurile de locuințe din Ucraina, extrem de asemănătoare cu cel în care locuiesc, după prima rachetă de fapt pe care am văzut-o zburând și izbind în plin un bloc de locuințe, chiar în dreptul etajului 6 sau 7 (din 10) și după gaura mare și neagră, mare cam câteva apartamente pe care a lăsat-o în urmă, chiar în ziua aceea, sau poate o zi după, tatăl iubitei mele, profesor universitar, un om cu simțul umorului, inteligent și sensibil în multe privințe, îmi spune că el privește ”în spatele scenei” pentru a descoperi ”adevăratele rațiuni” pentru ceea ce se întâmplă.
Un prieten bun îmi spune, tot cam pe atunci, că ”americanii au făcut același lucru în Siria și în Serbia” și că Zelenski e omul americanilor.
O altă persoană, pe care o cunosc de mai bine de 20 de ani, dar nu personal, ci după ce și cum scrie și pe care o apreciez în mod special Bogdan Paul: ”Mă feresc să trag concluzii în ceea ce privește acest conflict. Narativul oficial, cenzura și războiul mediatic mă fac să fiu suspicios” – deci recunoaște că nu mai are discernământ – nu poate decide cine e agresorul și cine e victima din cauza ”războiului mediatic”. Deci antidotul pe care el l-a găsit bombardamentului mediatic este renunțarea la discernământ. Iar această absență a discernământului el o camuflează în imparțialitate: este la fel de acuzator și de cinic atât la adresa lui Putin cât și a lui Zelenski. Argumentul ”lasă-i să se omoare între ei și vedem după aia”.

Câtă sărăcie sufletească poate purta un om în inimă? Cât întuneric, cât vid?

Cum pot fi ”liniștiți” imbecilii speriați?

Din punct de vedere statistic dictatorii au dreptate: marea, imensa, covârșitoarea, nimicitoarea majoritate a oamenilor este alcătuită din imbecili sau imbecilizați pe parcursul procesului de maturizare. Iar ei, dictatorii, găsesc de cuviință să fructifice în interes propriu această situație de fapt. Dictatorii văd în imbecilitatea maselor o oportunitate.

Cum devine un individ obișnuit imbecil? Devine imbecil ca urmare a ceea ce numește ”lupta cu viața”, cu nevoile, cu necazurile, cu lupta pentru supraviețuire, pentru familie, pentru copii etc. Se folosește de toate acestea pentru a justifica faptul concret de a renunța definitiv la întrebări precum Cine sunt eu? Ce caut pe lumea asta? De ce m-am născut? Dar oare eu m-am născut sau am fost născut? Unii spun că eu aș fi cel care mi-am dorit să se nască. Așa o fi? etc Iar renunțând să mai încerce să înțeleagă lucrurile astea, practic renunță la gândirea proprie, la gândirea critică.
Rămas fără gândire proprie, este firesc ca individul să aștepte să i se spună din afară cine este: un fiu al poporului, al țării, cărămidă neglijabilă, care poate fi sacrificată pentru Binele Comun (adică al lor, al dictatorilor) Epuizat de creșterea copilului, de nimicitoarele accese de furie ale nevestei, de nedreptățile de la serviciu etc, la un moment dat devine un robot care nu mai așteaptă altceva decât să i se spună ce are de făcut și pauzele în care poate să se ducă să se îmbete până cade sub masă.

(Este sigur că la Judecata de Apoi vom fi întrebați dacă suntem români sau ruși sau americani?)

Gândirea critică a omului imbecilizat caută instinctiv conspirații, ”dedesubturi” fără să-și mai dea seama că asta este exact miezul propagandei dictatoriale: dușmanii poporului se ascund undeva în spatele scenei și caută de acolo, cu metode subtile și diabolice să arunce în aer țara (adică pe el, pe îmbuibatul dictator)

De aceea, la modul absolut, ”masele” la modul general, merită Dictatura, cu tot ce implică ea, inclusiv execuții în masă, genocid etc. Pentru că numai așa, prin groază, teroare oamenii încep să-și aducă aminte de valoarea libertății etc

Și renunță la întrebările esențiale pentru că, în primul rând, părinții lor, care sunt principala sursă a imbecilizării lor îi învață să ”lase prostiile”, să-și ia ”servici”, să facă un copil etc – atenție, să facă un copil, adică să-l aducă pe o lume în care nici el, părintele, nu știe ce caută – o lume pe care nu o înțelege – să faci copii înainte de a înțelege pe ce lume ești.

Proporția de oameni inteligenți în raport cu imbecilii este similară cu cea dintre cei care-și spală vasele după ce au mâncat și cei care le lasă grămadă în chiuvetă.

Spălatul propriilor vase este în opinia mea la fel de important ca ștersul la fund după defecare. Dar din pricina unui stereotip de fier, de stâncă, de neclintit, - impus de mama care caută cu disperare să se facă utilă, să ajute ”copilul” – dar mai ales și în primul rând să șteargă cu buretele imbecilitatea pe care a comis-o aducând pe lume un suflet nevinovat și neîntrebat – să-și spele așadar conștiința încărcată – cu toții suntem acum convinși că idioțenia asta nerușinată și nesimțită de a lăsa vasele grămadă în chiuvetă, de a trânti la grămadă pahare din care ai băut apă minerală peste oale pline de grăsime (ca să muncești ulterior, în mod imbecil, și mai mult) este cel mai natural și mai firesc lucru din lume.
Iar eu, care îmi pun întrebările esențiale aproape în fiecare zi, ca pe o rugăciune, ca pe niște mantre, sunt la fel de Imbecil, pentru că tot la Spaimă ajung, la nenumărate Spaime – ajung.

Aruncă-mi un cadavru pe capotă, poate așa mă voi trezi.

Decât să mă las ucis de imbecilitatea semenilor mei, mai bine mor de mâna mea. Trebuie să fac exerciții zilnice, susținute, pentru asta.

Hai Doamne cu clipa aia de grație!


Din 24 februarie 2022 am senzația că prin vene, în loc de sânge, îmi curge ulei ars de motor. Negru și rece.
”Oamenii fără avere nu au patrie” (Pitagora)

În magazinul Bucur Obor, la raionul de covoare, sunt uimit de încordarea de pe fața unei femei care analizează covoarele din care trebuie să aleagă. Ai zice că trebuie să aleagă între viață și moarte. Oare când a avut de ales între a face și a nu face un copil, tot așa de concentrată a fost? (aprilie 2022)

Nădejdea că după moarte îmi voi recăpăta aripile. Le-am simțit locul gol toată viața.

Recunosc, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple precum le vedeam eu în adolescență, pe vremea când scrâșneam din dinți de furie că adulții nu văd ce văd eu și mă consolam la gândul că aveam să le spun atât de simplu încât vor fi cu toții năuciți de uluire...

Dar dacă în comunism era vorba de imbecilizare în masă, coordonată de stat, atunci cum de era posibil ca Toma Caragiu (și alții) să apară la televizor în momente de maximă audiență?

Vladimir și puța nibelungă.

Este sigur că dacă, atunci când gândesc, încep să mă enervez, sunt în eroare? Că greșesc? La modul absolut da. Dar viața asta nu are nimic cu Absolutul.
Când ne pierdem copilăria? Când cedăm mitei cu care adulții ne ispitesc. Carnetul de conducere. Sau buletinul de identitate. ”Identitate” – ce cuvânt măreț! Apoi pașaportul... Certificatul de căsătorie... Dreptul la vot...

Cele două mari sisteme:
1 capitalismul, care a știut să-i protejeze pe cei creativi de imbecili și puturoși
2 socialismul, care a prosperat folosindu-se de imbecili și puturoși

De ce această viață, în toate aspectele ei concrete, materiale, nu merită nici o atenție?

Cuvintre – cuvinte care lovesc în vintre

Formularea ”m-am născut” presupune că existam (într-o formă sau alta) înainte de a fi apărut pe lume. Cum pot să exercit o acțiune asupra mea – să mă aplec, să mă urc, să mă spăl, să mă fardez, să mă îmbrac – fără a exista, ca entitate care se apleacă, se urcă etc?
Deci ori admitem, la modul concret, științific, că sufletul exista înainte de a fi adus pe lume, ori formularea trebuie schimbată.

Nu ”m-am născut” ci ”am fost născut” este formula exactă și corectă. Formula ”m-am născut” este o reminiscență a vremurilor în care credeam, știam cu toții, că venim din altă lume. Ca să fie valabilă acum, în lumea de azi, ar trebui ca știința să admită oficial că această lume, în care venim, suntem aduși, nu e singura, că există un loc din care venim și în care ne întoarcem.

- Cum te cheamă?
- Jatandrel

”Dădeți radiourile mai tare” – reclamă la Rock FM, aprilie 2022

Derapaj pe mâzga florilor de tei.

”Quando tu cuerpo con mi amor si alimentaba” – melodie spaniolă