n-am refuzat să stau în prima bancă; aveam impresia că profesorii vorbesc în special pentru cei din primele rânduri. asta... până când am fost profesor, şi eu, şi-am ales să fiu atent tot mai mult la cei din spatele clasei. îmi imaginam că cei din primele rânduri vor şti să se descurce oricum. când eşti în rolul celuilalt mereu uiţi de rolul tău. cumva, asta este lecţia uitată.

am învăţat să scriu aşa fel încât cititorii să creadă că în poveste este vorba despre mine; nimic presupus, nimic fictiv, ci doar realitate pură, sentimente adevărate. ca şi când glonţul chiar mi-a trecut prin rotulă şi miezul din inima iubitei l-am gustat sărutându-l. doar aşa, mi s-a tot spus, ceea ce scrii devine univers al existenţei, capătă contur şi poate să atingă. altfel, rămâne un univers paralel în care vor crede doar iniţiaţii. atunci m-am întrebat de ce să nu scriu doar pentru iniţiaţi, dar, cică, ei îşi scriu propriile texete, nu citesc mai mult decât pot să scrie.

dacă voi mai avea ocazia, mă voi aşeza în ultima bancă. iar dacă voi mai fi profesor, voi fi mai atent la cei din rândul întâi. sau voi pune oglinzi peste tot.