Toate înălțimile le urcăm în noi
și totdeauna singuri.
Mototoliți de zile și nopți
pășim, pe rând, drumuri în dus-întors
rostogolind cuvintele pe margini.

Pietrele cad, pe stânci alunecă ceasul,
pe umede punți suspinul din gând a gemut.
Și urci, și cazi, și cobori singuratic
s-apuci dedesubtul cu umbrele-i lungi.

Toate-nălțimile, de fapt, sunt prăpăstii,
căscări de haos și piscuri pe dos.
De urci, de cobori, pe partea cealaltă
e susul în jos și dosul e-n sus.

Azi urc, sunt tot singur, călcând ca pe sârmă
cad tot în sus cât o limbă de ceas.
Mă tulbură ziua și noaptea mă scurmă
cobor, urc într-una, un pas a rămas.