Spune azi dacă poți vântului să nu bată,
apei sa nu curgă furioasă spre altarul viselor,
spune-mi mie drumul spre lumina tainelor noastre,
în abis de nemurire.
Spune-i Ei gandul meu,
spune-i soarelui s-o încălzească,
spune-i unde-mi va găsi spre final cheia
spre lacătul indiferenței
sau poate spre ușa adevărului.
O văd undeva, într-un intermezzo plin de tăcere,
nesiguranță, copilărie, artă și puritate.
Și mă intreb, exista? E acolo? Bine te-am găsit!
Sau oare gandul meu o ia razna din nou
spre varsta nevăzută a reconceperilor.
Și cad tăcut în amorțire
pe plaiul gândurilor mele dintotdeauna agasante
nestăruitoare imagini de zi cu zi, de noapte de noapte,
așteptând clipa în care imortalitatea ne va acapara
și poate nu ne va mai păsa dacă astăzi mai
gândim sau nu,
simțim sau nu,
creăm sau nu,
trăim sau nu.
Pentru că în fond doar sufletele noastre rămân
ca dintotdeauna
praf în vânt...