Alex colecționează goluri. Așa cum alții strâng timbre, cutii de chibrituri, pitici de grădina, neveste... Alex strânge goluri. Cu pasiune, cu entuziasm, cu inconștiență... Ca orice colecționar care se respectă. Le simte de departe, le adulmecă, îi sticlesc ochii. Le ia, le întoarce pe fiecare parte, le trage în piept mireasma, le apropie, apoi le îndepărtează de ochi. Ce mai? O beție a colecționării de goluri. Alex iubește golurile. Golurile îl iubesc pe Alex. Golurile îi iubesc pe toți oamenii. Dar Alex crede că e privilegiul lui de a schimba, astfel, păreri cu viața. Alex e un om bun. Dar bunătatea n-are ce căuta în arta colecționării de goluri. Iar povestea noastră, despre asta este. Nu despre bunătate sau frumusețe.
Câteodată, nu mai poate respira. Și, ca să nu se sufoce, își dă drumul la goluri, ca la cheaguri de sânge care-i blocheaza venele... le-ntinde pe un câmp, noaptea și se uită amuzat să vadă ce rodește din ele... Asta, desigur, dacă vântul aspru de coamă le dă voie să se prindă.
Gol pe gol scoate?
Alteori... Alex e scriitor. De fapt, ar putea deveni unul, dacă ar știi să expire golurile așa cum le inspiră. Alteori, când golul dă pe dinafară, Alex se așează și scrie. Rupe câte o bucățică din gol și-o întinde cu pixul... acum mă gândesc că îi era mai ușor dacă era pictor... pe hârtie... apăsat, ca să nu i se rostogolească spre marginea cuvintelor. Și umple foile cu tușe groase... uneori. Alteori, abia le vezi cum brăzdează albul... Și ce cuvinte frumoase plămădeste Alex din golurile lui. Stai așa și te uiți la ele ca prostu' și te miri de cât de frumoase pot fi. Și-ți apleci capul spre stânga, apoi spre dreapta... și închizi ochii și-apoi îi deschizi repede, ca să le prinzi vreo strălucire hoțomană. Din păcate, uită repede de scris. Și se-ntoarce la colecția lui... E ca și cleptomania... Nu poți să te-abții să nu întinzi mâna. Știi ca n-ai ce face cu el, știi că o să te-ngreuneze, știi că n-o să mai poți respira pe moment. Dar gestul în sine îți face bine. Probabil. Îți dă sentimentul de libertate. Și, pentru câteva minute, gestul acela îi dă senzația că e plin. Simțurile iau locul minciunii, doar pentru câteva secunde. Ce păcat că, după aceea, mai apare un gol. Pe care Alex îl ia, îl privește un pic, cu înțelepciunea celui care știe că nu se poate opune, și cu naivitatea celui care crede că fenomenele interne sunt la fel cu tornadele, cutremurele și erupțiile vulcanice. Și-l pune în șir cu celelalte goluri. Sau în cerc. Depinde ce joc vrea să joace în dimineața aceasta.
Câteodata, zace. Alteori se agită și grăbește pasul în jurul golului. Mai întotdeauna pierde timp în fața oglinzii doar ca să-și asorteze fracul la bascheți. Ar sta, ba ar pleca, ar vrea sus, și-apoi jos. Prea mic pentru lumea asta mare și prea mare pentru lumea lui mică. În ce gol din acesta își va găsi locul?
Alex știe să zâmbească. Alex știe să plângă. Alex știe să-i iubească pe oameni. Lui Alex îi e frică de oameni. Lui Alex îi e frică de el.
Mie mi-e teamă de un singur lucru. Că-ntr-o zi, obosit... Alex va aluneca de pe marginea golului... Și-o să-și devină cea mai tare piesă de colecție.