Am adunat undeva in mine, ca intr-o imensa groapa de gunoi, toate senzatiile, impresiile, visele, gesturile si atingerile, iubirile si urile mele zac claie peste gramada, florile pe care le-am cules candva sunt strivite si uscate, sarutarile si-au pierdut dulceata si moliciunea..Iar eu.. eu ma uit acum la ele, fortata sa le privesc, fortata sa imi iau adio de la ele, fiindca ocupa prea mult spatiu, fiindca sunt pline de praf si de molii, fiindca imi dau seama ca nu mai am loc pentru viata mea.. Am incercat sa le iau una cate una, ca atunci cand faci curat in pod, sa le scutur, sa incerc sa le sortez: asta merita pastrata, asta nu, asta poate...Numai ca nu merge. Pusa in fata gramezii de franturi nu pot discerne.. nu mai inseamna nimic pentru mine, nimic nu mai conteaza, ma pierd in toate rahaturile astea pline de praf, incerc sa imi dau seama de ce a fost important pentru mine sa le pastrez, si nu mai stiu..Motivele de atunci nu mai sunt cele de astazi.
Nodul ala de lacrimi si cuvinte nespuse trebuie scos, zice nenea doctorul, privindu-ma cu mila. Stiu ca doare, zice el, dar trebuie, uite, nu mai ai loc sa respiri, sa zambesti, sa traiesti..
Candva, simteam ca umbra mea infasurata in jurul gleznei drepte ma impiedica sa sar, sa alerg si sa fac piruete, ma inghite vorace si de neoprit. Acum...mi-au mai ramas doar varfurile degetelor, restul sunt doar umbra, praf, molii, lacrimi si cuvinte nespuse.
Dupa ce am sa arunc totul, am sa incerc sa ma reconstitui bucata cu bucata, ca pe un puzzle, si cine stie daca n-o sa ma las furata de vreo idee tembela, si n-o sa sfarsesc si eu ca un tablou de Picasso...