Cum m-am născut ca autorul „TERORISTUL CUVINTELOR”

- Când m-a adus barza, am crezut-o cioară, pentru că era noapte unui Cutremur feroviar. Mai întâi cerul a fost verde, cu dungi urât-mirositoare, așa-l vedeam eu dintre buruienele pe care le voisem plapumă. Avea dungi urât-mirositoare, de la sfertul de sfeclomicină supt cu biberonul. Și pământul îl vedeam roz, cu pete de tot felul: galbene, de la razele de lună rătăcită printre niște nori vagabonzi, devenite violet, ca frunzele copacilor clătinate de aburii rachiului ingurgitat pe stomacul gol. Casele picherului, șefului de stație și telegrafistului, toate făcute după același tipar se pupau, apoi se îmbrânceau, se ascundeau după pomii din fâșia de livadă apărată de pofticioși de un zaplaz străjuit cu trei rânduri de sârmă ghimpată. Dulăul cel chior al picherului urca urlând pe pereți până la acoperiș, trecând de la o casă la alta. Liniile ferate se curbau ca niște șerpi și se chinuiau să sugrume pomii fructiferi, dar vântul le trimitea la loc. Fierătaniile se enervau și săreau unele peste altele, răsturnau niște vagoane de marfă, pe care le tot fâțâia prin fașa celor trei clădiri.
M-am întors cu spatele spre râu. Și apa se ridica pe niște picioare nevăzute, ca șerpii, se unduia, se apropia de mal, trecea peste vârfurile copacilor și-mi șoptea să mă feresc, pentru că vrea să-mi facă baie. Copacii i se plecau, sărutându-i cu vârful crengilor unda albăstrie. Plecăciunea a fost prea mare, sau vicleana apă i-a tras de crăci în adâncuri, nu știu, eu i-am înjurat pentru că-mi arătau fundul mustăcios al rădăcinilor negre.
Din adâncuri au ieșit pe mal bivoli de apă, care mi-au udat picioarele. Râul era la cinci-șase metri mai jos de pământul din jurul gării. Am crezut că tot țuică-mi face figuri, ori că visez trăsnăi, dar mi-am pipăit picioarele ude. De pe pânza cu care eram învelit, stropi de apă săreau pe buric, pe față, în ochi.
Iar m-am întors spre case, spre linia ferată. Nu Vedeam nici un tren, dar mie mi se părea că mai multe garnituri trec prin sau peste mine. Lângă casele ceferiștilor erau magazii-cotețe și hambarul de scânduri unde dormeau sezonierii.
Mi-am șters ochii, mi-am tras trei palme, degeaba, din maghernițe au început să zboare bucăți de scânduri, lemne, orătănii, care se opreau în pomi, cădeau pentru a face construcții fanteziste, năstrușnice. Comand minții să se limpezească, dar mă simt bombardat sonor de imagini vizuale pe care nu-mi vine să le cred reale. Cărămizile coșurilor se lovesc de scândurile făcute mormane. Lemnele se izbesc de sticlele geamurilor și le fac țăndări. Firele telegrafului țiuie și se lovesc de olanele acoperișurilor care devin covor zburător, pentru ca ajunse în curte să se sfarme, să se amestece cu scândurile, cu niște coșuri de răchită, cu doage de butoaie sfertuite.
Cele 31 se litere din alfabetul nostru nu mă ajută să fac cuvinte care să definească ce văd ochii, ce aud urechile, ce simte nasul, ce pipăi, dar nu pot accepta că este și realitate.
Văd și câteva limbi de flăcări diformate de obiecte, de frunze și crăci., micșorate, ascunse.
Nu mai aud nimic, urechile țiuie dureros. Simt concret că de undeva, cineva trimite spre mine valuri de negreață, întrerupte, sfâșiate de flăcări ocazionale, strivite de olane, de scânduri, străbătute de păsări, de câini, de purcei, fiecare manifestându-se sonor și dinamic.
Ceva sau cineva mi-as dat una peste moacă. Am văzut stele verzi, am vrut să le număr,știam să fac asta încă din burta mamei,apoi n-am mai știut nimic de mine, până ce a, fost trezit în palme, doi mă trăgeau de sub plapuma de scânduri, țigle și crăci rupte.
- Mai trăiești?
- Nu, răspund. Mai primesc o scaltoacă peste ochi.
- Nu mai da, dobitocule, mă doare.
Mă scutur. Careva face cercuri în jurul meu cu un felinar.
- Mă vrăjești?
Primesc un picior în fund. Mă întorc să ripostez.
- N-are nici pe naiba! Heei, veniți repede, strigă careva dinspre case. Þipă un copil.
Mai mulți licurici de lumină mă scot din negru: o piramidă neregulată, improvizată, pe care brațe negre o demolează cu grijă!
- E prunc, țipă careva. Trage cu grijă.
- E gol!
- E ud!
- Olei, e proaspăt fătat! Ee… E pe naiba! Nu mai trage că-i rupi mațu-măsii! Încet, omule…
Mâini multe desființează grămada. Careva mă trage de picior, altul vrea să mă ridice, un felinar luminează o gură strâmbă, din care se mai scurge sânge.
- Căutați ceva să tăiem buricu’…
Ultima amintire din prima zi era fâșâitul unei seceri pe buric.

Un telefon de cinci ouă

Alou, alou, alou, tu ești cel mic a lu’ Toader a Mizei, învățător
-Eu, dar sunt profesor. Cu cine vorbesc?
-Cu eu.
-Al cuie ești măi tu-eu și de unde vorbești?
-De acasă de la mine..
-Aha, dar ai cumva și un nume?
- Ce, nu mă cunoști după glas? Sunt Găină, poștașul.
- Să trăiești măi nea Găină, despre ce este vorba?
-M-a rugat măt-șa Miza,să-ți telefonezi că să vii urgent acasă, că lui Moș Toa trebuie să-i sapă groapa. Gata convorbirea, că trebuie să vorbesc numai de cinci ouă.
Am împrumutat niște bani, am luat primul tren spre casă. Închipuiam mintal situații care să-l ducă pe tata aproape sau chiar pe ultimul drum, fiindcă este posibil să nu-mi fi spus că s-a dus…Găină-mi telefona la 2-3 luni ca să-mi spună că mama sau tata mă rugau să le mai trimit „vreo doi bani”. Sau în cazuri de forță majoră, ca atunci când s-a îmbolnăvit mama : „Mătușa Miza-i cu gălbinarea la spitalul din târg”. Sau când le-a murit porcul:”Pesta l-a luat și pe Ghiță al vostru. Nu ne ajung bani de altul. Vezi ce poți face!”
De la gară trebuia să merg patru km pe jos. Era aproape de miezul nopții când transpirat, frânt de oboseală am urcat dealul spre casă. De undeva se auzea distinct:”Cine-a pus cârciuma-n drum, Acela n-a fost om nebun…”
Recunosc vocea lui nea Cârjă. Aștept și nu mă înșel. Continuă: „Noi am pus-o în grădină, Cine-i de rând la vecină? Ia mai dă o tescovinăă!”
Intru, mă uit pe geam.Ca de obicei: mama plânge și mestecă mămăliga. Cei mici, probabil că au fost bătuți, se șterg și ei la ochi și-și scriu temele.
În fundul grădinii, de unde se aude cântecul, acolo îi place tatei să-și cinstească prietenii, lângă gardul de spini, care ascunde o vale prăpăstioasă, cu tufe de rugi, urzici și scaieți, care se termină în Pârâul Mătasea Broaștei..
Pun sacoșa sub șopru, urc. Tata cu prietenii lui: Cârjă, „Procurorul”cel care face rost de țuică curată, care le cântă, dar nu plătește niciodată. Papuc, șeful de echipă, afon, îl îngână. Nici el nu plătește, le pune puncte mai multe la ziua –muncă. Al treilea e Dârlea, agentul fiscal. Și el îl bea pe tata, n-am aflat niciodată cu ce-i este obligat (tata) față de el.
-Alta la rând, strigă Cârjă și stoarce sticla în paharul tatei. Ce facem, găzdoiule?
- Scoate-o și pe ultima. Trebuie să pice acasă feciorul, știi că-mi trimite lunar pensia-de pahar…
- Vezi, mie nu mi-a dat prin gând să dau din craci ca să fac sponsori pentru arsura din gâtlej…
-Dă, pronunță rar vorbele tata, semn că-i atins bine, fiecare-și folosește capul cum poate… Tu dai din coa-ate…
-Și trage foloasele, hohoti Dârlă.
- Poate, zic eu, îl iau pe agent de picioare și-i fac vânt printre spini în vale. Cârjă dă să se scoale, pesemne că țuica i s-a lăsat în vine, nu reușește, bâlbâie:
- Pe mine nu, eu…nu, ei…
Îl învârt odată în aer și-l trimit după încasator.
- Tinere, se ridică în picioare Papuc, nu uita că eu sunt aici ca autoritate!
Dă să mă ocolească, se apropie de gard. Cu un brânci îl trimit peste ceilalți.
-Ce faci, flăcăule?
-Bine, mersi, tată, zic și-l apuc și pe el de picioare.
- Băââ, eu te-am făcut, eu te omor!
-Și cine-ți mai da bani de țuică? Dacă nu te arunci peste ei, ca să le ții de urât, ca să nu te vâr în păcate…. deocamdată te-am înțărcat. Nu mai dau pe acasă până ce nu aud c-ai terminat-o cu pomanagii ăștia, cu paharul. Alege.
Tata n-a ales, cinci ani n-am mai dat pe acasă. A murit Cârjă, s-a îmbolnăvit Papuc, Dârlea s-a lăsat de pahar, tata nu... a uitat niciodată ceea ce el numea „tentativa de asasinare”, deși zicea că m-a iertat.




IDEALIȘTII

Ne Alexandru, ceasornicarul, m-a rugat să-i spun, Nealex „Rugăminte pe care o fac numai prietenilor.Așa m-a botezat o nepoată, așa-mi zic toți intimii”.
Vede pe mutra mea că-s nelămurit.
- De la 21 de ani am cunoscut LEX-ul, adică tribunalul. Vreo alți tot pe atâția ani am fost judecat. Din fericire, îmi place să cred că azi mai judec. Nu vă supărați dacă vă pun o întrebare cam banală, v-aș ruga să fiți sincer: sunteți idealist?
Am dat din cap că nu.
- Înseamnă că sunteți fericit, conchide și dă drumul la râsul lui deschis, de om tânăr, care mă surprinde de fiecare dată când îl aud, nu știu de ce mă aștept la un râs molcom, moșnegesc.
- …am cunoscut o cocoană școlită la Paris, care avea fată-n casă pe o Florică de la țară. Rudă cu mama, servitoarea, de câte ori trecea pe la noi era întrebată dacă este idealistă și râdeau ca nebunele, spre nedumerirea mea. Apoi am aflat explicația. Întrebarea i-o pusese madama și înțelegând semnificația, mie nu-mi venea deloc să râd.
- Dar știați că eu știu ce înseamnă…
- Da, domnule profesor, deși ar trebui să fiu trist, o să vă explic de ce, am senzația că sunt idealist.
Vede că mă uit, fără să vreau la doliul pe care-l poartă.
- Uneori am impresia că m-am prostit, dar eu nu-s dintre aceia care-și strigă durerea amărâtei turturele. Sâmbătă am parastasul soției de trei luni. Azi familia unui fost deținut, Nicolev, mă cheamă la parastasul de 50 de ani, de fapt i-au făcut cruce…Fiul-său, pare mai trecut ca mine. M-a întrebat ce să facă, ar dori să ajungă să pună al doilea opt la cifra vârstei…N-am știut ce să-i spun, în orice caz nu i-aș fi dorit să cunoască prin închisorile comuniste din Turnu, Craiova și Alba, nici măcar să fie martor vizual la chinurile prin care au trecut toți cei de la Canal, unde eu am stat numai cinci ani…Nici alți ani buni să tot fie sictirit de Securitate. Și toate astea pentru ce? Am fost șeful tineretului liberal pe fostul nostru județ. Aș fi putut să devin șef la alți tineri, comuniști, n-am putut. Mulțumesc lui Dumnezeu, nu mai am coșmaruri noaptea, dar se ivește câte un fapt care-mi scoate din minte întâmplări peste care m-am chinuit ani de zile să aștern perdeaua uitării. Ca să nu uit, mă întreb? dacă-s idealist. Nu știu de ce după chestia asta stupidă-mi vine de fiecare dată un chef sincer de râs, care-mi alungă lacrimile. Sunt cam confuz, am uitat să vă explic ce-i cu idealismul acesta stupid. Cocoana de care vorbeam a întrebat-o pe țărancă dacă este idealistă. Florica, normal, a spus că nu știe ce înseamnă asta. Concluzia fostei parizience: „Fă, ești fericită”. Vă grăbiți? Trebuie să vină fiul acelui Nicolev. Ați fost vreodată obligat să dați o zi la lopată?
- Da Eram la liceu și-i cerusem tatei niște bani, fusesem amenințat că dacă nu-i duc, nu mă vor primi la școală. Lucra sezonier la o balastieră. Mi-a cerut să-l însoțesc. Credeam că va cere de la careva cu împrumut. Acolo mi-a pus lopata în mână: „De câți bani muncești, atâta primești. Fratele meu e în spital, e zi de vizită. Trebuie să-l văd. Dacă lipsesc de la muncă, cei de aici nu mă mai primesc”.
Îmi intrase în cap ideea că nu-s făcut pentru munca fizică. Pe atunci mușchii mei erau tot de șahist. Menajat de ceilalți, stropit de vreo două ori cu apă, am rezistat până după amiază. Când supraveghetorul a plecat, eu am leșinat…
- Am stat în celulă cu Nicolev. Eram conjudețeni. Farmacist și cadru didactic universitar. Se știa că ne duce la muncă, la Canal. Întreba dacă ar putea face altceva, orice. „Patru generații mi-au transmis oroare pentru munca fizică.
Ajunși la Poarta Neagră, i-am văzut pe cei sosiți mai devreme săpând, unii, alții încărcând pământul în vagoane. Acolo ne-a dat și pe noi Eram înconjurați de soldați. Ni s-a spus că dacă trecem de linia lor au ordin să ne împuște fără somație. După un timp auzim gălăgie:un soldat îl târa de picioare pe Nicolev:
-Nenorocitule, vrei să ajung criminal? Să înfund și eu pușcăria? Să-mi las copii pe drumuri, asta vrei?
- Nu, creștine, iartă-mă, nu…
A dat mai departe la lopată. După un timp am auzit un strigăt înfricoșător, am văzut oameni bulucindu-se, goniți de gardieni și soldați, dar am mai văzut că dintre linii mă privea Nicolev. Cu un singur ochi, celălalt era o pară de sânge. Trupul, tăiat de tren era mai încolo.
-Și-a pus capul pe linia ferată, a spus unul dintre deținuți și s-a dat mai la o parte să vomite. Doi dintre ai noștri îl târau, a doua oară de picioare. Am mulțumit iar lui Dumnezeu că nu mi-a poruncit mie să iau capul dintre linii. Spunea că este un idealist, că nu poate să face muncă fizică. Eu l-am crezut…


CEASUL MEU DE TOAMNÃ

E vorba despre Ceasul meu de mână, care are o proprietate ciudată: premoniția. Însușirea aceasta, uluitoare însă mi se relevă spontan, mai ales toamna!
Uitasem și de altă năbădăi a respectivei proprietăți personale, de care rareori suntem convinși că o avem, care-și scotea una dintre cele două limbi la mine mai ales după ce am devenit pensionar.(Pe bază de adresă oficială, trimisă cadou la aniversarea celor 62 de ani! Mai speram pe inhibiția prin diferențiere din partea factorilor decizionali… Fecioară fiind, am fost împins în lume după începerea anului școlar).
Atunci, ca și acum, mă simțeam valid fizic și intelectual .Și nemulțumit cu milionul dictat de grilele absurde ale pensionării de atunci: 33% din salariul ultimilor cinci ani!
Încă din august ceasul meu de-o viață a prins să-mi facă figuri. Aveam altul, dar nu-mi plăcea. L-am dus la nașul dumnealui, d-l Bădescu.
Pentru o consultație de formă, îmi ziceam.
Pobeda mea și-a trăit traiul și mi-a mâncat mălaiul.
- Domnule profesor, dar acest ceas este încă valid. I s-a uzat o piesă, pe care momentan, n-o am. Luna viitoare vine odată cu fiul meu din Franța.
Acum ceasul meu cel vechi iar începe să-mi facă figuri. Ba-i cade o limbă, ba părul, ba șurubelul nu știu care!
Pobeda aceasta a fost cumpărată din primul salariu de profesor, în mileniul trecut, pesemne că vrea și ea să iasă la pensie, dar ceasornicarul nu se învoiește!
Motivez că e veteran, la cele peste patru decenii de activitate, că a trecut prin Marea Neagră, prin supe și pumni, prin înjurături, prin apa de la WC-ul unei instituții care avea ambiția să mă reeduce, să-mi bage mințile în cap, nici azi nu știu unde credeau că le țin, a auzit și destule vorbe frumoase de la foștii elevi, de la unii colegi….
Îl înjur, dar el nu reacționează. Normal, nu știe românește.
Popedică o lua razna încă de la început: toată viața i-am retezat avansul …
-Acesta are arcul tare,, e skulă rusească, cu mașinărie nemțească, zice meșterul.
Îl pup pe limba lui maternă, o face pe-a niznaiul. Începe să bâzâie, disting ceva cu Danke shon …Îl scutur și aud foarte distinct:oceni’harașo!
Am primit decizia de suplinire. Fantastic, ceasul meu nu mai face figuri!
Acum Popedoiul merge. Aș dori să știu ce se va întâmpla în viitoarea toamnă. Drăcovenia va repetă figura? Oare și la toamna-toamnei următoare va face la fel?Cum istoria se repetă în multe cazuri, la o adică de ce să nu facă și Domnia-Sa la fel?















(P)Râse-udo-telegrAmare

„Tata în spital. Operație urgentă. Stomac gata de bortilire.”
Am dat telefon și am vorbit cu nea Găină, factorul.
-„L-au dus ieri.. Trebi să se opereze. I-o spus că are … pelitronită, că să vorbești cu doftorul acela de la Iliașu…”
Vorbeam la telefon din cabinetul directorului. La ușă, în picioare, aștepta un părinte căruia-i facem disperat semn să iasă afară. Am strigat în telefon:
- Peritonită, nea Găină. Bine-bine, văd ce pot face! Da, da, e tata, închipuește-ți că la vârsta mea măcar atâta lucru știu…
Mă întorc furios către musafirul nepoftit.
-N-am fost destul de clar, omule? De ce nu înțelegi că Mirel al matale poate, dar literalmente nu vrea să învețe. A declarat, vorba lui, textual. „Eu nu vreau nici să învăț, nici să trec. Să învețe tata, că el dorește să fac liceul! Și mama!” În fața clasei a spus, la care i-am declarat, și am rugat să scrie:”Dacă nu învăț, nu voi trece clasa.”A scris, uitați foaia;”Doco nu îvot, Voi, nu eu, trec closo!” În clasa a IX-a și nu știe să-l facă pe a, nu pune setila pentru „ț”.
-Și eu tot așa-l fac pe a și sunt șef, am grade, bine-mersi. Are dreptate, de ce să învețe toate trăsnăile acele despre mincinoșii care-și zic scriitori? Nici eu nu le știu…
-…și sunteți șef, bine-mersi, nu?
-Da.
_ Nene Varză, pricepe că a trecut un sfert de secol de când lumea s-a schimbat, că școlarizarea este obligatorie, că…
- Știu. Tot n-o să învețe, pentru că el mai este și feciorul nevestei, cea care cântă în casa mea. Nu mă, ci vă repet, ar fi mai bine să găsim o cale…Vreau să vă ajut, plătesc. Apropo, știți că nu învață nici la celelalte obiecte, acolo de ce a trecut? Vorbiți și cu soția, trebuie să aveți nevoie de ceva-cumva…tablă de acoperiș, lemne de foc, o butelie, frigider…
- De toate astea și de multe altele am nevoie, dar află matale că nu-mi place să fiu amenințat, că am înregistrat discuția noastră. Uite reportofonul, vrei să asculți?
- Vacs! Petru cine am eu în spate…să știți că cei din familia Varză nu se dau bătuți. Vreți să vă dau și asta în scris?
-Hai să fim logici, raționali. Are două note de trei. Crezi că o să-i dau un nouă?
- Merge și cu doi de opt, chiar și șapte, prin rotunjire.
- Teza e tot de trei. Uite, îi dau patru…
- Tovarășe director, repede, în curte unui elev i s-a spart capul!
Am ieșit din birou, curtea pustie. Un elev dispărea la capătul culoarului. Intru repede în birou. Părintele tocmai vâra în sân un caiet. Era cel de teză al odraslei sale.
-Pune, nene caietul la loc! Și foaia cu teza.
- Am înghițit-o.
Chem secretara și un coleg care se afla pe sală.
-Și ultima discuție am înregistrat-o. Dați teza sau o declarație cu cele întâmplate?
Scoate foile ghemuite din buzunarul de la spate al pantalonilor.. Râde:
-Deja am găsit ceva. Și fiindcă aveți martori, punem pariu că-mi treceți fiul?
Acasă-i spun soției de telegramă. Vreau să i-o arăt, n-o găsesc, îi relatez și discuția cu părintele elevului.
-Cred c-am uitat-o printre teze. O caut mâine.
Am uitat de telegramă. Peste două săptămâni mă trezesc cu mama la noi. Fără să mă anunțe, lucru acesta nu s-a mai întâmplat niciodată, așa că am rămas cu gura căscată.
-Taică-tu-i bine. Operația a reușit, să-i mulțumești creștinului ăstuia. Eu o să-l trec în pomelnicul familiei. Dacă nu-l operam luna aceasta, caput, înțelegi băiete? Eu zic să-i pupi mâna…
În spatele ei apare rânjind Varză, cărând niște sacoșe.
- Nu-i nevoie, mătușă. Noi avem o altă înțelegere, nu-i așa, domnule profesor?
Înghit cu greu și în sec:
-Nu înțeleg…cu ați putut…
- Poate trebuia să vă spun că deși nu am ochii albaștri, fac parte dintre acei băieți pe care voi îi credeți răi. Nu-i așa că v-ați înșelat?
-Și dacă tot nu-l trec?
-Nici o problemă pentru mine. Am și discutat cu șefii matale varianta. Va da corigența cu altcineva și tot va trece.







Dă-i Cezarului ce-i al Cezareei și invers!”

Prietenul meu, Liviu, este un scriitor. Cu două cărți. Dar și un om cu o mare și bogată imaginație. La ultima „ședință” a membrilor Asociației noastre, după ce s-au băut trei litri de vin ne-a întrebat:
- „Ce știți de Cezareea?! Ce nume frumos, mi-am zis atunci când am auzit cum o cheamă pe viitoarea colegă.
- Dar să-i vezi boiul! Pletele, buzele, ochii! Îți vine s-o înghiți cu fulgi cu tot!
Remarca a fost a directorului, un ardelean casnic, venit aici după nevastă-sa, invidiată de toate cucoanele și înjurat în aceeași proporție de bărbați.
- Vrăbioul mălai visează, aruncă doamna Menodora, văduvă la 44 de ani.Îi ziceau Meno, prescurtare de la alt cuvânt.
- Eu cred că dânsul s-a gândit mai degrabă la o anume păsărică…
- Numai la prostii vi-i gândul vouă, bărbaților însurați.
-Crede-l tanti, se apropie și el de menopauză.
- Andro, andropauză, păcătosule, mi se adresă doamna și iese mustăcind a râs. Haideți la careu!
-Este felul de gustărică didactică pe care nu-l prea agream, am avut din cauza acestui ghiveci câteva indigestii afective, așa că m-am înfundat într-un fotoliu, cu gând să citesc revistele literare.
- Bon jour, îmi susură în ureche o muzică de vocale și consoane rotunjite, dulci-parfumate, unse cu ciripit de privighetoare și spălate cu zefir de luna mai.
- Bun să-ți fie auriculul drept, depozitarul sentimentelor de dragoste al inimii…
Restul vorbelor mi s-au blocat în cavitatea bucală, oprite de glosa care mi s-a pus invers. În fața mea s-a postat cea mai și foarte și ultra reușită creație omenească blondă, care mă țintuiește cu trei kilometri de privire noptatică, trup de viespe, picioare incomensurabile. Mă scutur, urlu, ca trezit dintr-un coșmar:
-Piei, Nălucă!
Urletul meu n-a derutat-o decât o mână de secunde., după care și-a îmbrăcat fața într-o imensă pânză de lumină, zâmbet și încântare.
-Sunt Cezareea, venită pe catedra doamna matale. Să vă trăiască fetiță și să mai faceți un băiat, nu știu de ce, dar cred că o să-mi placă la școala aceasta. Câți bărbați?...
-Hapciu, strănut și definesc interjecția afectivă cu cele trei consoane, două vocale și o semivocală, scuzați, dar eu fac alergie la blonde.
-Mai schimbă placa, o aud pe madam Meno, care ne urmărea din cadrul ușii.
- Și s-o pun pe cea a șefului? Să-i spun că aș înghiți-o cu creți cu tot?
- Glumește, dragă. Hai să-ți fac cunoștință cu cavalerii din școală. Cine mai știe, poate că după botez, facem și o nuntă…
Îl vizează pe tăntălăul de fii-său, gândesc și oftez. E tânăr, poartă coadă și mustață.
Elevul de serviciu deschide ușa:
-A spus domnul director să invit toți profesorii la careu.
Ies, urc la etaj, n-am chef să-i văd pe cei șase cavaleri, la care aș mai adăuga și duzina de bărbați salivând erotic la apariția Cezareei. Sună mobilul:sunt chemat acasă. Ne-a venit mașina cu lemne de la pădure.
Când l-am zărit pe fiul doamnei Meno mursecând-o pe fată, mi-a trecut pofta de ea. Această „trecere” s-a accentuat concomitent cu o alte treceri ale Cezareei de la un cavaler la altul, trecere bârfită de doamne și bărbații refuzați. Nu-mi pot explica de ce am oprit-o, când am rămas într-o fereastră, numai noi doi în cancelarie.
-Ca să curm invidia și gelozia și știi matale ce alte sentimente, când eram cavaler mi-am făcut prietene de la alte școli. Ce ai?…
Nu știu ce mai voiam s-o întreb, probabil ce are de gând….
- Un deget în loc de buric. Și un blestem.
Își saltă bluzița. Un degețel arătător, în loc de buric, îmi face semn să mă apropii. Ca hipnotizat, fac un pas, aud distinct:
-Dă-i Cezareei ce-i al Cezarului. Vă aștept după ultima ora de la seral la semafor.
Mă invită la o cafea. Se face comodă și-mi arată burtica. Are buricul normal. Râde.
-Degetul cel fermecat dispare când stau de vorbă cu un bărbat care-mi place. Mă credeți, nu, treaba dumitale, trebuie să-i vindec pe bărbați de blondele fatale.
Cred că mi-a pus ceva în cafea. În loc de fraga buzelor văd o secere. Ochii, devin sfoară în care mă tem că dacă-i privesc, mă tai. A dispărut gura. Văd în locul ei o pungă cu multe-multe riduri. Aud o poruncă:
-Deschide gura! Vreau să verific dacă stai bine cu dantura!
Degețelul de la buric se apropie de buze, sună mobilul:
- Am pus de mămăligă. Mai întârzii?
Degețelul iar s-a arătat și mi-a făcut semnul dojanei. Mă scutur.
-Domnule profesor, sunteți tare grăbit? Mai puteți aștepta un minut? Trebuie să vină Luky…Ne căsătorim și ne-am gândit să vă punem naș…
- Ca naș, o să trebuiască să-i văd buricul finei, arunc.
-Nici o problemă, zice, se descheie la halatul de casă și-mi arată degețelul, pe post de buric, care de data aceasta făcea semnul „Nu se poate”!
De când mă știu sunt afon. M-am trezit cântând: „Sulamita, Sulamita, de ce-i fost proastă și ai plecat?”
- Gata, am plecat, a zis Liviu. Eu am nota cele povestite. Culme-i că, după ce le-a citit a negat totul, ba m-a acuzat că eu aș fi autorul acestei fantasmagorii.
-„Auziți, domnilor! Cine a mai pomenit fată cu deget în loc de buric?!”





Careu, dar nu de ași!

Fiecare om are un ideal de frumusețe pe care și-l dorește partener de cuplu.
Nea Grigore nu-i ceea ce s-ar numi un bărbat frumos. Ba chiar aș merge pe cealaltă variantă: nas mare, borcănat, buze groase, urechi clăpăuge, o sărăcie capilară supărătoare pentru privire. Careva i-a spus că oul capului său, garnisit cu șuvițe cărunte, prea lungi, ar fi mai digerabil dacă nu le-ar chinui să-i acopere ceea ce toată lumea știe că-i lipsește: mintea. Surâsul cald, gropițele din obraji îl făceau simpatic. Bârfa cu succesul la femei nu mi se părea exagerată, ci mai degrabă o răutate, domnul profesor Grigore, profesional, era unul dintre cei mai apreciați din școală. La o bere, m-a întrebat ce părere am despre Simfonica Flenciug. Până să-i aud numele în Consiliul pedagogic știam doar că este elevă, că este de origine rromă, dar la obiectul meu nici nu mă supăra, nici nu mă încânta. Atâta tot că la început, când am auzit-o vorbind peltic, nu știu de ce mi s-a părut că se preface.
- Am fost într-o brigadă pe județ, azi n-am servit ore, așa că nu știu despre ce este vorba în propoziție.
-Ieri, într-o pauză, a luat-o de plete pe Lily, fata madamei Broască, nepoata…
- O să-i dau un punct mai mult acestei „Simfonii dezlănțuite”. Și pe mine odrasla cu nume occidental mă calcă pe nervi. Și?
- Și madam Codoi-mojăreață, plastică poreclă pentru o chimistă, a cerut careu…exmatricularea…
- Trebuie să recunoaștem că avem elevi talentați în domeniu: apropo, știi cum te-au blagoslovit, derbedeii? Cacantdoi. Îmi pare rău că ai fost dat lipsă. După mine a fost un spectacol pe care deocamdată încă nu-l pot clasifica obiectiv. De aceea te-am invitat la o bere. Vreau să asculți varianta mea…nu știu de ce, cred că lucrurile nu se vor opri aici.
Unu. Dimineață madam Codoi a cerut audiență la madam director. Eram la secretariat și am auzit-o: „Þiganca asta împuțită și-a luat-o în cap!”
- Iar n-a plătit taxa, am întrebat-o, vârând capul pe ușa biroului directoarei.
Doi. În următoarea pauză sclifosita aia de Lily a venit zgâriată, adusă pe brațe de două putori-lipitori, Madi și Dana, de la C. S-a făcut un fel de Consiliu de urgență și s-a propus careu, fiecare aducând alte vini asasinei. Eu, întrebat fiind, am zis:
-Nu știu de ce, mie mi se pare că prea se cântă aria calomniei xenofobe și aș propune să se pornească de la principiul de nevinovăție…
Am fost huiduit de acolitele șefei, ocazie cu care am aflat că e rudă mama fetei, ba careva a spus că tatăl accidentatei a fost cel care a dăruit-o cu funcția …zvon care mi-a trecut cu mult înainte pe la ureche, dar apolitic și fără vise „direcționale”,n-a constituit pentru mine o informație demnă de reținut.
Trei. Având ore la clasa asasinei, i-am chemat pe elevi la cabinetul de informatică, voiam să fac o lecție modernă, cu ajutorul calculatorului. Simfonica lipsea. Careva a spus că a rămas în clasă.
Patru. Le-am dat ceva de lucru și am plecat să stau de vorbă cu fata. Plângea. Am rugat-o să-mi spună varianta ei. Sintetizând:”Lily îmi cerea zilnic un pachet de țigări, ca să mă lase să fumez cu celelalte fete. Azi n-am avut bani să cumpăr. Cele două hahalere, plus altele, m-au ținut de mâini și dat pe mine cu capul de perete. La ea nici sângele n-a fost sânge, iar zgârieturile și le-a făcut cu gheruța personală. Vă rog s-o controlați, nu are nici un cucui. Puneți mâna și la mine.
Cinci cucuie. La careu, sub pretextul că o mângâi, i-am pipăit scoarța dovleacului falsei victime, care n-a scos nici un țipăt.
-Dragi elevi, am spus, e de mirare cum într-o oră hematoamele de nu știu câți metri provocate de o sălbatică lovitură dată respectivei căpățâni aflate sub mâna mea, izbite de un anume zid nu se mai văd, nu mai doare la atingere, cum groaznicele vânătăi de abia se mai cunosc. Regret că am fost nevoit să demontez un rușinos scenariu, aprobat de onorata noastră conducere. De altfel nu-i de mirare, acum vreo două decenii mama domniei-sale, tot pe funcția de herr Direktor i-a învățat pe elevii de atunci să mă huiduie. Atunci ordinul era dat de tatăl unei alte Lily-brânză. Mare activist, mare. Cel care brutalizase aș fi fost eu. Astăzi fata mamei voia să plătească o poliță de recunoștință celor care au uns-o și ce-o mai fi, om mai vedea.






POFTÃ DE POFTÃ

Doctorul de familie mi-a dat trimitere la specialiști de la Policlinicile cu Plată. Am trecut pe la vreo patru, rețetele lor nu m-au ajutat: nu mă ispitea nici o mâncare, nici o băutură. Organismul meu se revolta, dădea afară tot ce-i administram. Urmarea logică: n-aveam nici un fel de poftă. Mă miram și întrebam de unde energia de a merge, de a vorbi și mai ales pofta de a dormi tot timpul. Cred că am devenit transparent. Ca să scap de compasiunea celor din jur, sub pretextul că schimb aerul, am hotărât să merg la Bucovina, să stau în fosta casă părintească gata-gata să se prăbușească, ori la frate-meu, care-și făcuse fără voia noastră casă acolo. Cămăruța mea de fost cavaler încă era locuibilă. Frânt de oboseală am sperat că voi dormi mai multe ceasuri. Am visat că asist la un concert de muzică șoricească. Trezit, normal că n-am mai zărit nici o vietate, dar mirosul și murdăria dominau încăperea. Aveam metoda verificată de a scăpa de acești oaspeți: o strachină, un băț înfipt într-o nucă, pe care sprijineam strachina. O sămânță de dovleac înfiptă în vârful ascuțit.
Metoda s-a dovedit efectul. Întors dintr-o plimbare un rozător chițcăia sub farfurie.
-Ce rău ți-am făcut eu ție de mi-ai mâncat tu mie toată pâinea și brânza?
- Matale tot nu ți-ar fi priit, aud o voce subțire. Cum eram nemâncat de multă vreme, nu mă miram să am halucinații auditive. Trebuia să le protejezi, nu? Și-apoi de ce uiți că asta-i menirea noastră?
-Și a noastră este aceea de a vă stârpi, nu? Sau ești cumva Șoricelul de aur?
-Nu. Eu sunt conștiința ta.
- Oha,ohoo, ho-hoho! I-auzi, dom’le unde-mi zăcea conștiința mea!
- E rămasă la mine dintr-o altă existență.
- Dacă-mi spui că în curând tu vei prelua sufletul meu, mai merge. Poate știi că de când a dat necazul peste mine, n-am mai auzit vorbind pe careva de madama respectivă, nici eu nu i-am simțit prezența!
- Nu-i normal, dacă a revenit la mine?
- Să înțeleg că mi s-a terminat stagiul acestei existențe?
- Dacă-mi dai ascultare, încă nu.
- Am altă alternativă?
- Da. Să mă dai la motanul vecinului.
- Și care va fi urmarea?
- Nu va mai fi nici una pentru tine.
- Ce-i de făcut? Cunoști sloganul?
- Da. Îmi dai voie să plec. Și eu am canon să stau o lună într-o cușcă, așa că mergi matale la târg, cumperi o cușcă pentru șoareci albi. Li se mai zice și animale de acompaniament. Noaptea lași ușa deschisă…
- Ești cavaler? Însurat? Urmărit de legea voastră? De nevastă, ori de ibovnică? Alcoolic? Consumi droguri?
- N-are importanță pentru tine. Ia un pix, hârtie și scrie ce mai trebuie să cumperi de la oraș: Zece kilograme de mere ionatane, mari, sănătoase, un mojar, un borcan de 800 ml de miere de albină, una sută grame de semințe de dovleac, zece grame de sămânță de mărar, o măsură de mirodenii pentru cârnați. Scoți și pisezi semințele de la mere cu celelalte ingrediente în mojar, le amesteci cu mierea de albine și servești câte o linguriță înainte de mesele principale, care vor fi cât mai lichide posibil: ceai sau smântână cu mămăligă. Pofta de poftă care-ți lipsește acum o să-ți revină.
- Þie ce să-i aduc de la oraș?
- Niște alune. Apropo, iei și două șiruri de covrigi.
După două săptămâni am revenit acasă. Pe masa din bucătărie un pui de șobolan rodea semințele dintr-o grămadă de mere risipite peste tot.
- Și tu ești conștiința mea? Trebuie să-ți cumpăr o cușcă?
- Nu. M-a trimis șeful meu să văd dacă ai ajuns cu bine. Pa
- Cu cine vorbești, mă întrebă soția de afară.
-Cu conștiința mea, am spus și am râs, secondat de chițcăitul oaspetelui.
MÃNÂNCI CIUPERCI!

Mănânc. Și-mi place să le culeg, dar valoarea imperativă mă enervează.
Astă vară am mers acasă, la Bucovina. An aniversar:45 de ani de când cei 11 studenți am pus bazele „Fundației de sub Oadeci”,asociație care intenționa să-i adune pe toți fii satului, pe care prin măritiș subsemnatul am cam abandonat-o vreo trei decenii, iar acum m-am trezit că aș putea s-o reorganizez, convocându-i în primul rând pe membrii fondatori.
Pentru trei am aprins câte o lumânare la biserică, pentru doi la mormântul din sat, unde și-au făcut mutație de veci. Două colege-și creșteau nepoatele pe alte continente,credeam, pentru că nu mai știam nimic despre ele. Unii au invocat motive legate de sănătate, de probleme financiare, au spus că vor încerca să vină…
-La telefon, domnul Dinu, a strigat cumnata la mine.
-Banditule, aud vocea cunoscută, la fix zece ești pe Oadeci. Te fac o partidă de cules ciuperci!
Mi-am amintit că individul avea un noroc chior la ciuperci. Noi treceam la un metru de bureți, el îi culegea din urma noastră. L-am luat pe frate-meu ca să ne arate locurile unde sunt mai mulți. Și de data aceasta Dinu aproape că a umplut o găleată, fratele trecuse de jumătate, eu de abia acoperisem fundul vasului. La un popas fratele a cerut voie să-i vadă.
- Aoleu, dom’Dinu, ce făcuși omule? De câți ani n-ați mai cules bureți pe la noi?
- Vreo zece. De ce?
- Toate ciupercile colorate roșu și vânăt și-au amestecat sporii cu bureții sălbatici, multe sunt otrăvite. Numai de hribi suntem siguri. Uitați-vă la mine:am vreuna colorată?
N-avea. Dinu a răsturnat găleata, a ales hribii și a dat să-i strivească pe ceilalți.
- Nu. După ce se usucă-i ia vântul și-i contaminează pe ceilalți. Îi duc eu într-o groapă...
Dinu a găsit hulubițe albe și hribi și și-a umplut găleata. Tot el a dat și de o ciupercă foarte rară numită Regina-Crăiță cu două picioare. Se zicea că cine o găsește și-i mănâncă pălăria în anul respectiv se vindecă de boală, are noroc… Picioarele, în schimb aduceau ghinion, așa că Dinu le aruncă. Dinu râdea mânzește, cu dinții lui auriți, mari, de cal. Așa făcea și când era student. Atunci îl uram, acum l-am privit surâzând: eu nu credeam.
Fratele meu ne rugase să-l așteptăm nițel. Urca greu cu o plasă de ciuperci.
-Ce-ai acolo?
-Ciupercile „aruncate” de dom’Dinu. Mi-am zis că dacă tot are noroc, de ce să nu culeagă și pentru noi o găleată?
-Da, dar eu am găsit Regina Crăiței cu două picioare. Și i-am mâncat pălăria, na!
- Mai bine-i mâncai umflătura asta dintre picioare. Știai că asta-i numită „Bărbăție de regină” și are proprietăți nebănuite? Că dacă fierbi coaja picioarelor și o amesteci cu miere te vindeci de orice boală? Drept e că se bea după agheasmă, și numai de cei care merg la biserică. De când n-ați semnat condica la o slubă duminicală?
-Nu prea mai țin minte.
- Se pare că de data aceasta norocul i-a surâs lui frate-miu. Apropo, după ce halești ciuperci crude, e recomandat să dai pe gât o dușcă de țuică
- Mare pezevenghi ești Ioane! De unde știi ce am eu în gentuță?
- Numai un prost putea purta apă într-o sticluță, când se știe că avem izvoare peste tot.
Acasă Ion mi-a zis:
-Să știi că nu glumesc cu picioarele de Crăiță! Întreab-o pe baba Agripina,
-De ce n-o faci tu?
-Pentru că eu nu merg la biserică.
Mătușa Agripina era doftoroaia și vrăjitoarea satului. La ea se duceau fetele să le facă farmece, să fie dezlegate de deochi. La ea a mers mama să întrebe dacă voi reuși la liceu și i-a spus că da. Poate n-o întrebam, dar a trecut pe la noi să-l roage pe fratele meu să-i aducă niște lemne din pădure. Auzisem că-i tăia lemnele, că-i lucra ogorul, avea baba cea mai bună și curată țuică de prună…mi-a mai spus că Ion o ruga să-l învețe cum se descântă de deochi, cum să se vindece dacă se tăia cu fierul.
-S-a prostit?
-După mine e mai deștept ca voi toți.
-De aceea a făcut trei ani ca să treacă într-a doua și tot câte doi pe fiecare clasă?
- Pe atunci era legat. Noroc că mă-ta a venit mai târziu să-l descânt de făcătură. Să faci ceaiul, dar vezi să nu pui două lingurițe, că dai de belea.
Ion a venit acasă bine făcut. L-am certat și amenințat că plec. A doua zi de dimineață am mers să-mi iau rămas bun de la câteva rude. Cum dădeam mâna, aveam impresia că cineva-mi șoptea la ureche:
- Mîine dimineață la opt o să-și rupă un picior dacă…
- La 11 i se va fura o sută de lei de …
- Ar fi mai bine să plece de acasă. Îi vine cumnatul și s-ar putea lua la bătaie..
Am venit acasă și l-am luat de gât pe frate-miu:
- Ce mi-ai făcut?
-Þi-am turnat două linguri de licoare, ca să văd ce se întâmplă.
-Nici o problemă-i zic și-i dau să bea un pahar de țuică cu ce-a mai rămas din licoare. Am crezut că-și varsă și mațele. Mi-a telefonat cumnata, hohotind tot timpul:
-Mulțumesc bădie și Dumnezeu să-ți dea sănătate. Ionică al meu nu mai poate pune gura pe băutură! Matale cum te simți?
-Bine, cumnățică. Ghicesc ce i se va întâmpla mâine celui cu care stau de vorbă. Uneori și peste câteva clipe. Închide și fugi, nebunul de frate-meu o să te ia la bătaie.
-De ce dai în mine, omule? Nu știi că-s bolnavă? Dacă dai în mine, dai în norocul tăuu… Te spun lui frate-tu!
-Taci, cloanță, că din cauza lui nu mă mai pot bucura și eu de un pahar, fir-ar ale naibii bureți! …

CERERE NESEMNATÃ

- Cursurile se suspendă!Toată lumea în Sala Consiliului Județean. Vine ministrul nostru și probabil Președintele țării! Nu se admite nici o lipsă!
Am încercat mai întâi la directorul liceului:
- Știți, eu nu pot sta în picioare…
-Știu, dar ni s-a spus că numai Generalul poate face învoire.
N-am putut ajunge la dumnealui, iar cei cu care am vorbit, au ridicat a neputință din umeri, așa că am luat loc pe rândul al doilea, lângă fereastră. Știam că sunt un păcătos și m-am convins când, deși m-am rugat fierbinte să fim ocoliți de plăcerea acestei vizite, ni s-a spus că suntem fericiții alegători cu care înaltele personalități doresc să se întrețină.
Toată lumea în picioare, aplaudând, eu, pișicher, când am crezut că privirea celui mai de seamă om din stat ajunge la mine, m-am așezat jos. El aplauda, sala îl secunda, eu i-am făcut cu mâna de jos și constatând că se uită tot în direcția mea, m-am uitat pe geam.
Prin dublura geamului mă uitam la prezidiu. Generalul făcea semne disperate celor din jur să mă ridic.
Mai întâi s-au auzit șoapte, apoi vorbe răstite:
-Ridică-te domnule în picioare, se uită domnul Președinte la tine.
Cu fața la geam, făceam semnul negației. În sală s-a făcut liniște. Toate privirile erau îndreptate spre mine. Cei din jur s-au dat care cum a putut mai în lături, de parcă doreau să se desolidarizeze de mine.
- De ce nu te ridici în picioare, domnule, a răbufnit marele om de statură mică.
M-am ridicat și sprijinit de scaunul din față.
- Unu: pentru că sănătatea nu-mi permite și nici lipsa mea n-a fost acceptată. Doi: după 40 de ani de apostolat, în care, printre altele, i-am învățat și pe cei mai proști elevi pronumele de politețe, că ar trebui, indiferent de pregătire și funcție, să te adresezi persoanei pe care n-o cunoști cu același pronume, iar dacă aceasta este mai în vârstă, tutuirea este cea mai elocventă dovadă că ceva nu stă bine la capitolul civilizație. Când fostul domn Președinte v-a acuzat de colaborare cu Securitatea, mi-am zis că este o vendettă politică. Acum cred că are dreptate, sunt sigur că ați fost securist. Pe ce mă bazez? Incidentul de față v-a dat de gol: ați fost învățați să vi se ploconească ceilalți, să fiți aplaudat, lingușit. Regret că întrebat, le-am spus elevilor, cunoscuților să vă voteze. Dacă doriți vă pot arăta piciorul bolnav, dar tot în calitate de profesor i-am mai învățat pe foștii elevi să evite acele scene care ar produce disconfort. Menționez că am cerut învoire de la conducerea școlii, dar șefii mai mari, formați la Școala Sfântului Comunist Ghiorghiu, „Nu se admite nici o lipsă”! În numele adevăratei democrații despre care vorbim, întreb: Pot pleca măcar acum ?
Ce este adevărat din cele relatate:
- Am varice și alte necazuri la piciorul stâng, de aceea nu pot sta în picioare.
- A existat și s-a moștenit ideea că dacă vine cineva de sus și cere să se scoată anumite zgomote, comanda se execută.
- Dialogul respectiv a avut loc, dar numai în mintea mea.
-Și dacă nu pot să mă dau mare altfel, de ce să nu leg toate acestea într-o pagină?!
- Ultimul Și: titlul nu are nici o legătură cu textul. Dacă ar avea, cred că nu schimbă cu nimic din datele problemei. Și dacă aș face-o, credeți că mi-ar fi aprobat salariul de merit sau gradația?











INVITAÞIE ACCEPTATÃ

Apolodora Ștevie, poreclită, după familie Beldie, era cea mai dotată, talentată și apreciată absolventă a liceului nostru la acea dată, din primul foc a reușit la facultate, pentru ca să aflăm că a fugit în străinătate cu cortul, că la graniță sau dincolo a dat popii ortul. Apoi că și l-ar fi păstrat totuși…
Cum era normal, după un sfert de secol fostă elevă mi s-a șters parțial din memorie, nu însă și numele.
Mândria școlii noastre de atunci, rușinea, pata ei, după ce „a trădat țara care i-a dat să sugă și nu numai” s-au spulberat de timp și mai ales de Marea Revoluție, pe care pe zi ce trece o vedem tot mai mică și nu ne-ar mira să nu intre de tot la apă!
Plicul mare, multitimbrat și ștampilat rotund, roboidal ori pătrat, recomandat, normal că m-a mirat. Conținea o felicitare cu un cangur mare, care avea în gură o floare. Pe dosul cartonului cu antetul Universitatea Australiană de Stat era imprimată o invitație la Seminarul internațional de predare a limbii române pentru minoritățile care gândesc în limba maternă și-și traduc gândurile în cea oficială. Într-un alt plic mai era o hârtie de 100 de dolari, cu o mică notă:”Pentru deplasare, cazare și mâncare, în caz în care gazdele noastre au omis cumva să vă treacă pe lista oficială de cazare, a dumitale cea mai favorită fostă și iubită elevă Apolonya Stevy-Beldyw fostă Apolodonia Ștevie-Beldie. Vă pup teoretic, sper s-o fac și practic la Seminar.
P.S. Dacă nu vă prezentați voluntar, trimit după matale un miniautocar. SSindescif.
Din motive acvatice, numite și inundații, singura trecătoare cu trenul peste Carpații care aveau filtre de stânci, copaci și mâl era,ca să ajung la Cluj-Napoca, doar pe la Vatra Dornei, așa că am luat bilet de tren în circuit, m-am poposit o zi pe meleagurile Bucovinei natale, așa se face că am ajuns, din aceleași motive de intemperii pe la amiază în sala de conferințe. Degeaba m-am benoclat, la simplu și la pătrat, nici la prezidiu, nici în sală nu am zărit vreo cucoană care să-mi aducă aminte de o zvârlugă șatenă cu năsuc obraznic și pistrui, așa cum o mai păstram în cețurile memoriei mele. M-am resemnat și decis să iau notițe, pe care cu scuzele de rigoare vă rog să-mi permiteți să le transcriu:
Vorbitoarea, pe-trecută bine prin viață,voind să se scarpine pe cerebel și-a strâmbat nițel peruca: „Se zice că ne modernizăm rapid, că suntem în vogă, dacă îmbrăcăm maimuța în togă. Nu-i nici o aluzie la sponsorul care ne-a adunat aici, deși ar putea fi luată și așa!”
Un bărbat spilcuit, cu părul rar, cu un dinte de aur și altul xenofob:„Am vrea noi, dar nu ieșim din Balcani dacă facem clase compacte de țigani. Nici nu suntem mai tari, cu clase de elevi majoritari. Europa nu ne vrea așa, știm cum este în ea. Mai avem să ajungem ca francezul, pentru care negrul, galbenul sau eschimosul, dacă vorbește franceza e Cetățean cu drepturi franțuzești. Am experimentat asta…”
„Numele Seminarului e la modă și tare pompos. Ne-am adunat să facem schimb de experiență, dar mă uit în sală și nu văd atenția pe care o visam. Vreți să știți ce rezultate fortuite am scos prin predarea limbii române la cei cu altă limbă maternă, de credință ortodoxă?”
Vorbitoarea era o brunetă fatală. Impresia mea e că vorbea la o sală goală, cei din jur schimbau impresii din ultimul sejur, spuneau bancuri, poate că unii făceau și politică, așa că, dorind s-o scot pe vorbitoare din situația jenantă, am strigat:
-Nuu!
Stupoare, aplauze, bătăi din picioare, chiorăit de mațe…
-Președinta juriului, o blondă artificială s-a ridicat pe verticală:
-În calitatea mea oficială, vă rog să mai aveți răbdare preț de trei vorbitori, pe care-i rugăm să-și prezinte doar concluziile, lăsând juriului materialele realizate pe care promitem că le vom lectura și dacă au ceva nou, le vom edita. Are cuvântul…Posesoarea neașteptatului mijloc de tortură a început așa:
„Ca să ne înțelegem pe cei care lucrăm cu elevi de etnie rromă, vă voi recita în acest necunoscut de frumos idiom cea mai cunoscută poezie infantilă „Cățeluș cu părul creț”
-După cel de al treilea vers am strigat:
-Vrem concluzia!
-Știți că conaționalii mei de origine hindusă cer tot mai insistent autonomie teritorială?
-Și ai mei strigă „Durak, durak, daca nu independență dați, comuniști ratați erați”!
Un domn cu ultracravată, haină dungată și papion mov a țâșnit în picioare:
-Asta chestie foarte serioassă și nu permitem a se face hidoassa. Eu vreau vorbește dintr-o experiență trianală. Metoda voastră e o bogateală. Predarea în limba mă-tei fiecăruia nu e o javră metodică din pedagogica contemporană, Asta mare rană.
Un boboc de femeie cam de 33- 4 de ani bisecți se ridică dintr-o parte a sălii, îl împinge pe scaun, și-l țintuiește cu degetul:
-Ce mi-ai promis, baci Gregor? Ce te-am rugat?
-Dumneata spui ce vrei, noi apărăm drepturi de o mie de ani câștigate!
-Bine. Luna trecută am fost în inspecție la domnul. Ce ați avut de predat la „Limba străină”, care în țara noastră se numește Limbă română?
-Sostantivul.
-Vreți să ne predați și nouă lecția?
-Îmi vârți gura în pumn, da eu la Haga cer dreptate..
- Am încercat și atunci să demonstrez că aveți gura prea mică pentru pumnul meu. Plecați? nu-i nimic, eu mă simt obligată să prezint asistenței conținutul „lecției”la care v-am asistat. Cu sau fără permisiunea domniei-sale l-am înregistrat și vă rog să ascultați.
„Fiindcă avem inspectoare vreau să mă reproduc în fața voastră la gramatică. Ca să vă ințelegeți, punem mâna pe un sostantiv de dinaintea vederii voastre: Mă-sa.
-Tovarășe profesor, se spune masa!
_Așa am zis și eu, dar mă subliniet că așa se pronunță cuvintul în limba maternală. Ce observați la mă-sa? Elevii: Că are patru picioare. O cârpă pe față. În pauză Peter a stat cu dosul pe fața ei. Domnu’, domnu’, între picore are un țumburuc de care poți trage. Cum se numește cutia dintre picioarele mă-sei? Solrat, strigă vreo doi elevi. Nu, dtrigă dascălul, serar.Perfect, și la ce folosește? Se poate trage și vârâ la loc. Între picioarele mesei se poate punea cretă. Creta suge cerneala. Noi acolo avem un alt sostativ: Buretele. Și el suge? Copi, sostantivul are gen? Care este genul? Masculin! Și cum știm? Un sostantiv, doi sobsantivi. Nu, că vorbeam de mă-sa! Mă-ta e femeie. Ce mai are la gramatică ? Numărul. Eu am numai o mamă.
Pentru doamna Inspectoarea dăm note docimologice… Domnu’, mă-sa este din blană? Da, că și mă-sa are blană” Explicația propunătorului: Elevii gândesc într-o limbă și n-au timp să se traducă…
Sunt tras de mânecă:
-Ciocolom pe dumneta, dai foc la mine? Vrem repaus! Pauzăă, se acceptă și strigă.
La prezidiu intră o viespe umană cu o coafură flamboaiantă. Toți se ridică în picioare. Președinta îi oferă scaunul. Divina făptură face semn că nu, cercetează sala. Fenomenul este reciproc, așa se face că ni se întâlnesc privirile. Strigă etuziast:
- Profesore al meu, vină să te pup!
- În cursul seminarului, întreb?
- Bandit profesor tu, mai aștept mult?
- Exact cât am făcut-o și eu!
- Nu ține, asasine, Apolodonia Ștevie, zisă Beldie, bine, la tine acum vine!
A venit, iar ce s-a întâmplat mai departe nu are valoare literară.










AM-N-AM, AM!

-Am de patru ori, de două n-am!
Bibliotecara, o femeie drăguță, trecută de jumătatea vieții, pe care o păstrasem în memorie numai zâmbind, face bot, trântește o carte, ea știe de ce. Asistenta de literatură modernă m-a amenințat că dacă nu iau cuvântul nici la seminarul următor…Apropo, ați putea să vorbiți despre „Sic cogito” ! S-o creadă ea că strâmbătura aceea are ceva numit zâmbet! Mie mi s-a părut altceva, nu vreau să spun ce. Nu mă opresc din tentativa de a o aborda pe doamna Zâmbet, cum o numeam în gând.
-Altă soluție nu văd! Am încercat la Documentare.
-Și „N-am”-urile?
- N-am aprobare specială. N-am față comercială.
-Am numai un exemplar pentru sală. N-am cum să-l iau de la tocilăreasca din colț.
- Mamy, mamy, ești o mincinoasă! De ce n-ai venit la ședință?
- Pentru că n-am putut să-i dau afară pe tocilari. Ce zici, cavalere, o poți convinge să plece mai repede?
- E fleț, mamy, uită-te la fața asta necomercială, ce moacă a făcut! O lămuresc eu!
„ Tocilara” era miss-a anului: două hectare de ochi negri, o singură gropiță în obrazul stâng, moaca la indigo după Venus din Milo
- Hei, gagico, tu chiar n-ai un fraier să te giugiulescă la ora asta?
- N-am.
- Păi e și normal: cine să se ia de tine îmbrăcată în sacul acesta, zis rochie? Și de ce porți claia asta de precupeață? Colțunii de lână sunt de la bunica, nu? Păcat că ai țurloaie mișto! Nici cu celelalte ciolane nu stai rău. Gata cu cartea că te tâmpește. Hai, ia-l pe blegul de acolo și arați nițel zăpada din parc. Da, fii atentă la mine: Să nu-l lași să te șteargă pe bot decât după o oră.
-Mary, dargă, nu ți-i rușine?
-Mie, mamy? Să-i fie baragladinei acesteia cu sânge rece, dacă pe-o vreme ca asta nu se plimbă, labă-n labă cu un gagiu! Știi ceva, tu? Dacă vrei, te duc la o mătușă de-a mea și te scoate miss. Hai, ia-l pe acest Făt-Urât cu inimă de găină și faceți pași! Cum te cheamă?
-Despina.
- Să-ți zici Despa, e haios, chiar șic. Ce chestie, după cum mă tai din ochi, cred că Despotica trebuia să te cheme, nu mamy?
Mary s-a ținut de cuvânt. Despa, după ce a fost înțolită, ciumpăvită și revopsită m-a părăsit pentru un asistent, apoi a trecut pe la un locotenent, apoi s-a transferat la București și i-am pierdut urma. Am făcut practică pedagogică la școala unde învăța Mary, i-am făcut cunoștință cu o colegă de la mate,care a meditat-o, ne salutam.
Venit în Iași la 20 de ani de la terminarea facultății, căscam gura pe fostul bulevard Karl Marx, pe unde m-am plimbat cu Despa. M-am trezit apucat de braț:
-Domnule moacă necomercială, mai știți ceva de Despa?
- S-a evaporat în ceața uitării, știm noi ca cine, dacă facem acordul. O, da’ ce damă faină s-a făcut zgaiba aia de Mary! Îmi dați voie să vă admir? Ce mai aveți-n-aveți de zis?
-Și acum mă distrez cu mamy, când la câte o întrebare răspundem: „Am de nouă, n-am de două?! Am stat de vorbă chiar ieri cu Despa. S-a băbit. Am catedră în Iași, am casă, am terminat divorțul cu bipedul care a rămas la imperialiști, am de gând să te invit să-mi vezi cărțile. Apropo, am cumpărat de la un anticariat „Sic cogito”, pe antetul căruia am scris: „Pentru un prieten drag, cu fața necomercială. Hai să ți-o dau?!
- Mai ai de lămurit încă doi de „am” și doi de n-am!
- Am să te iau de braț. Am poftă de o cafea, ce zici?
- Am…n-am…am…





ATOS-CÂRLIG

De reumatism nu se moare, dar nici bine nu se trăiește! După 2-3 ore de somn „DomnulR” își făcea prezența în picioarele mele printr-o stare de inconfort, adusă de un soi de furnicături, care dădeau senzația că membrele mele posterioare intenționau să se amorțească. Mă despuiam, de sus în jos, sau invers, după anotimp și folosind Extrakt der Kalendula, adică româneasca Alifie de păpădie, îmi făceam o frecție, așteptam o doime de oră să intre produsul în epidermă, trăgeam peste pantalonii de pijama alți pantaloni de pufoaică de import, de la ruși, efectuam 300 de pași prin curte, citeam altă doime de oră, ca să-mi obosesc ochii și mai dormeam trei ore, asta dacă furnicăturile mă lăsau. Dacă nu, nu.
Insomniile erau chemate mai ales de anotimpul ploios, de aceea mă dădeam peste cap să-mi fac rost de un bilet la tratament. Înainte de Revolta Populară, crezută Revoluție, problema se rezolva fără mari eforturi.
Trei ani după Marea Schimbare, cum Tranziția nu se mai termina, iar durerile mele deveneau enervante și-și lungeau perioada de activitate, am reînceput căutările pentru un bilet de tratament pentru mine, și odihnă pentru restul familiei. Prețul mi s-a părut astronomic, cam jumătate din salariul meu anual, fapt care, după nenumărate ședințe de analiză, sinteză, exegeză și certuri ca la ușa cortului, mi-am luat un bilet de pensionar pe caz de boală, m-am gândit să meditez și am plecat singur.
Pe atunci se mai păstra moda lucrării pentru gradul al doilea, așa că în vacanța de primăvară, cu bibliografia în geamantan am poposit la Herculane. Zaibărul meu m-a ajutat să capăt o cămăruță retrasă, cu un singur pat, la cucurigu, dar era perfect: nu deranjam, nu eram deranjat. Stațiunea devenise, după mine bâlci, marile hoteluri erau în parte pustii, mie îmi dădeau senzația de paragină. Centrul cu magazinele mari, în care găseai de toate și în primul rând curățenie, civilizație, au devenit firme, restaurante cu nume Fistichii :”Hip-Hop” „Las cafe Palavras”, „Chao-Cha-Cha”, „Bo E Di cafe”, „Boly,Boy Nada” etc.
Magazinele au fost scoase pe tarabe, despărțite cu table ruginite, cu foi de plastic…
Mă bucuram că voi lucra toată duminica, dar am constatat că n-aveam curent, așa că am ieșit să mă plimb și să mănânc niște mici, eventual și o ciorbă de burtă. Pe centru era lumină, dar ploua puternic, așa că am luat locantele la rând. Băutură și invitație la dans, peste tot. Mici și ciorba mea preferată, ioc! O ospătăriță, fără clienți, citea. Am întrebat-o ce citește. Joyce.
-Înțelegi ceva? A răs și zis. „Nu prea. Sunt la distanță…Vă pricepeți?” I-am recomandat niște studii și mi-am spus durerea, care zăcea în stomacul meu.
-Încercați la ATOS. Întrebați de Nico, este o prietenă. Și ea studentă la „Fără folos”, cum ne tachinează unii profesori.
-Cu ce ajung eu în Grecia, la mănăstirile de acolo?
- Abreviere de la Amuzament, Tratament, Odihnă și Select. E lângă fostul restaurant Aurora. Acum se numește „ROY”.S.A.
La poartă, un bodigard tânăr, simpatic. Am întrebat de Nico, „prietena mea”.
- Ooo! Nu știam că servește …văduvi!
- Herare bodigardum ești. Ce-ai zice de-o contrapilă, care să te transfere la comerț stradal sau într-o mahala?
-Vă rog să mă scuzați, recunosc, m-am vrut spiritual, o plac pe Nico, mi-a spus că are prieten, nu-l credeam așa în vârstă.
A fost rândul meu să mă lămuresc. I-am spus de fata cu Joyce și că Nico e de fapt prietena ei, dar că am folosit apelativul ca să pot da de fată. Am bătut palma de pace.
-Localul e cu taxa de intrare: Patru mici și o bere, asta fiindcă suntem prieteni, nu? Pentru ceilalți un coniac, un wischy, știți cum e în comerțul privat, sper…De obicei localul este plin. Va fi peste două ore, când majoritatea clienților se vor întoarce de la meci, unii, din excursie, ceilalți. Știți de ce? Fiindcă avem niște patroni deștepți. I se mai spune și „La cârlig”. Deviza este: „Aici trebuie să-ți găsești perechea ”! Sau grupul! Din antreu dăm în sala de primire. Damele stau pe dreapta, bărbații pe stânga, invers decât la biserică. Cel care intră este întrebat dacă a mai fost, dacă nu i se face „protecția distracției specifică localului”.
Persoana care intră cercetează pe cei prezenți și, civilizat întreabă dacă el sau ea sunt de acord să se cunoască, să bea o cafea, dacă n-au curajul, noi devenim cureaua de legătură afectivă. Vă declar că uneori mă distrez bestial, alteori îmi vine să-i strâng de gât pe anumiți clienți, când constat că se dau granguri, dar în realitate sunt niște pârliți de funcționari, de lucrători veniți aici să-și cheltuiască economiile după un an de răbdări prăjite…
-Aș dori să trecem peste faza asta, nu de alta, foamea o să mă facă ea cârlig.
- Bine. În drum spre masă, vă informez că puteți practica jocuri de societate, cu cărțile, cu piese, cu fete sau femei…Sau să vizionați un film sexi, o comedie, să admirați nuduri și alte figuri. Avem studiouri unde cu perechea sau în grup puteți audia orice muzică doriți. Puteți dansa cu partenera, sau să cereți, contra unei anumite taxe partener(ă) de dans…
- Se poate merge și mai departe?
-Da, dar avem o altă intrare, cu alt recepționer. Sincer nu știu dacă localul posedă material didactic sau este adus de client.
-Cum fac, dacă vreau să petrec o seară cu o damă...?
- Lăsați un bilet la intrare, cu ce doriți. Noi îl dăm spre consultanță celor pe care le indicați, adică vârsta, statura, fizionomia sau ce mai dorește stăpânul-client, că și banul lui circulă. Cinstit, chiar sunt curios ce-ați scrie pe un bilet. În același timp aș vrea să mă verific: e clar că sunteți licențiat și, fără supărare, inteligent…Am fost și eu un an suplinitor la țară. Aici, afară de faptul că am salariul dublu, am asigurată mâncarea și haine pentru serviciu, plus că mai pică de la clienți
- Aluzia-i clară, deziluzia va fi și mai și. Cred că o să mă culc flămând…
- Vă rog, v-am spus că sunteți inteligent, poftim, zău că o fac din plăcere!
- Bine. Hai să ne distrăm.
Scriu:”Am 33 ani. Doi puradei, lăsați cu mama lor. O seară la dispoziție. Nu-mi place să beau, să fumez, nu le prea am cu dansul, nici cu muzica. Aș prefera să discut cu o damă care-mi poate defini futurismul”.
Nelu. Așa-l cheamă pe tânăr, a început să râdă în hohote, atrăgând privirile celor din sală, apoi, de parcă nu se mai putea opri, se bătea cu mâinile peste șolduri.
M-a lăsat la o masă, rugând-o pe Nico, o șatenă sexi, cu ochi de veveriță, spunându-i la ureche că-i sunt amic, să nu-mi ia nici un ban că se supără, și i-a furat un sărut pe urechea stângă, faptă care n-a deranjat-o prea mult, l-a amenințat, în glumă cu degetul.
-Sunt tare curios dacă pică ceva. Chestia cu futurismul e criminală, pentru asta meritați nu o masă ci șapte. Sunt curios dacă seara asta pică ceva!
Nico a vrut să știe despre ce este vorba, Nelu i-a rezumat „chestia”, s-a scuzat, era chemat de recepționer la intrare.
Nico servea și pe alții. De câte ori trecea pe lângă masa mea izbucnea în râs. M-a rugat să trec dimineața, când nu prea are clienți. Am terminat de mâncat, m-am uitat la ceas: a trecut o oră, sala deja se umpluse, mi-era jenă să mai stau, când la bar a venit un grup de tineri. O blondă naturală și cârlionțată și cam bondoacă a strigat, făcând pentru moment o liniște țiuitoare:
-Nicoo, unde-i acel Făt-Urât să-i arăt că știu ce înseamnă fu…știe el ce, uite, am la mine Dicționarul de termeni literari!














ȘI ALTCEVA DESPRE…MARIN PREDA

În parcul central din orașul nostru sunt două statui: Mihai Eminescu și Marin Preda.
În jurul lor, pe alei, sunt bănci.
14 Ianuarie, a.c. minus 20 de grade Celsius. Și un pui de viscol cu zăpadă vârâtă în ochii celor care n-au treabă acasă. Ca mine. Un amic, bolnav de Eminescu, m-a rugat să aduc niște elevi care să curețe zăpada din jurii statuii idolului său.
Pitit îndărătul unui copac așteptam să termine acolo și să-i rog de un efort și pentru unchiul meu literar.
(Am fost numit „nepotul” lui Moromete. Am documente).
Asta poate și pentru că…prin 1978 aveam fixată o întâlnire cu Marin Preda la Editura Cartea Românească. Mă prezentasem cu un manuscris, aveam un referat favorabil și era al doilea an când fusesem omis din planul editorial pentru anul următor.
Nu mi-au plăcut pisicile. La intrarea în clădire, sub trepte mieuna de foame una. Îmi rămăsese o bucată de friptură și m-am gândit că în timp ce voi face anticameră, să-mi fac o pomană, cine știe…
I-am pus bucata pe o hârtie, dar când ușa redacției s-a deschis pentru un bărbos care pesemne că avea intrarea liberă, țâșnind printre picioarele acestuia, dobitocul s-a strecurat înăuntru.
Doamna secretară a ieșit cu animalul de ceafă:
-Dumneta ai adus jigodia aici?
-Eu…
-Fii bun și-l du cât mai departe, dacă vrei să intri …
L-am depus în holul Ministerului Învățământului, gândind că acolo poate o va învăța să nu mai facă greutăți oamenilor…De, făceam haz de necaz.
Când m-am întors mi s-a spus că Marin Preda plecase, dar că pot vorbi cu directorul adjunct, un oarecare C.P., care promitea ferm că la anul, dar a venit acel tulbure 1989, când individul a reintrat în uitarea din care venise.
Băieții tocmai terminară de curățit și poteca din fața celei de a doua statui. Am mers să le mulțumesc și atunci am văzut-o pe doamna A.B., despre care se spunea că are doi de șaptezeci: ani și kilograme. Am saluta-o, dar pesemne că din cauza vântului sau a mieunatului celor 3-4 pisici maidaneze cărora le-a pus câte o farfurie de plastic, de unică folosință, în care a răsturnat câte o jumătate de cutie de „chiticat”, după care a făcut cruce peste fiecare, a catadixit să-mi răspundă la:
-Săru-mâna doamnă, toată admirația pentru cineva care pe-o vreme ca asta…
- Acum trei zile l-am îngropat pe Marinică, motanul. L-am iubit ca pe copilul meu, i-am dat numele maestrului, și fiindcă azi face trei zile, m-am gândit să le fac parastas la ambii. Dimineață le-am aprins câte o lumânare la biserică. Ia zi matale, știi cumva, lui Marin Preda i-au plăcut pisicii?























REFLEXE CONDIÞIONATE

De ce nu scriu? O să vă relatez ceva, care acum, după aproape două decenii mi se pare cea mai diavolească metodă pentru a tâmpi un om. Atunci am crezut că din cauze știute mi s-a dereglat mecanismul fiziologic.
Ieri l-am întâlnit pe unul dintre cei mai atroce dintre torționarii mei.. Era cu un nepoțel în Cișmigiu și râdea scârțâit, scrâșnit, râs pe care am reușit să-l alung cam după trei ani de la condamnarea mea.. .Nu-mi pot explica de ce m-am repezit la el cu brațele întinse, de parcă aș fi vrut să-l strâng de gât. Cred că a fost un gest țâșnit din subconștient, pentru că mi-am însușit de ani buni preceptul biblic:Iert, deși recunosc, nu pot uita.
M-a recunoscut, s-a dat cu un pas îndărăt și a căzut în apă. Toată mânia adunată de atâta timp s-a evaporat, a devenit râs, când l-am văzut ud, ca pe un șoarece plouat.. I-am dat mâna să iasă, careva a chemat poliția, eram curios ce va face.
-A fost o confuzie, a strigat la oamenii în uniformă. Plecați!
Un gradat insista, omul meu a scos o legitimație, i-a vârât-o sub nas și l-a înjurat porcește, apoi, către mine:
-Ne vedem mâine tot aici? Bem o bere… Te rog, Paulică, vreau să mă edific asupra unui experiment care-ți poartă numele:Pavelpavlov. Pricepi?
Nu am priceput nimic și a doua zi, după ce am consultat și am aflat ce-i cu Pavlov, am intuit ceva, deși, glumind, consideram că reflexele mele condiționate, încă funcționau la parametri normali.
-De ce nu scriu. Nu pot. De ce nu pot? Iar cer scuzele de rigoare, dar nu sunt vulgar, pentru că, imediat ce pun mâna pe instrumentul de scris îmi vine să fac reaba mică. Vorba celebrului personaj al lui Caragiale „Am,n-am treabă”, simt nevoia să merg la toaletă. De cele mai multe ori n-am, dar tot merg.
Și acum explicația: Am fost un cobai al cetățeanului care avea o stea pe umăr și făcea liceul la seral. Acolo a învățat de Reflexele condiționate și de experiența lui Pavlov cu câinele care saliva, de câte ori i se aducea mâncare. Ce credeți că a gândit cretinul? S-o aplice la deținuți. Cum? A auzit de nenumăratele mele ieșiri la raport și a promis superiorilor că mă vindecă de scris. Mi-au dat hârtie și creion, iar în mâncare un laxativ. Cam după ce scriam jumătate de pagină, trebuia să mă cer la hârdău. Reveneam, mi se oferea o cană de ceai, trebuie să menționez că tărășenia se petrecea în prezența anchetatorului, care citea Urzica și se prefăcea tare amuzat de poantele de acolo.
Mai scriam o jumătate de pagină, iar mă apuca burta. Numai că rezerva mea din stomac era eliminată din primul tur, ca să mi se dea mai multă mâncare, ar fi însemnat să se încalce regulamentul și asta n-o putea face nici cel cu mai multe stele, dar amărâtul de anchetator care avea numai una mică pe epolet și visa la mai multe.
Apa nu se înregistra la contabilitate. Nici buruienele uscate care se fierbeau cu numele de ceai. Pentru bunul mers al anchetei, o litră de zahăr, se aproba. S-a găsit și medicamentul „natural” ca să elimin băutura caldă: Mi s-a poruncit să rămân fără nădragi. După ce beam o ceașcă de ceai, venea deținutul care trebuia să facă curățenie, adică să dea cu furtunul pe jos.