O rugă-ar fi să fie în toate viața noastră,
O rugă îndreptată mereu spre Dumnezeu,
Căci El ne-a dăruit-o pe Eva dintr-o coastă
Să nu rămânem singuri, să nu ne fie greu.

Lumina ne-o menise să nu rămânem orbi,
Ne-a dat căldura-n suflet asupra cu-o suflare.
Și-n loc de mulțumire am devenit toți snobi
Și nu avem tăria să-i cerem azi iertare.

Ne-a dat și frumusețea; a rupt-o chiar din El,
Ne-a dăruit iubirea, dar ce facem cu ea?
Când ura ne rămâne mereu singurul țel,
Minciuna, desfrânarea ușor se pot vedea.

Dar unde-i umilința? Și unde e iertarea
Prin care să se-aline a inimii durere?
Noi am primit păcatul, n-am ascultat chemarea
Și ne-am legat de iaduri, crezând doar în putere.

Dar Tatăl ne iubește și-n bunătatea Lui,
Ne-a dat în astă lume tot ce doream s-avem,
Dar noi am pus credința chiar dupa ușă-n cui
Și stăruind în eres, avem doar ce putem.

Ne-a dat și libertatea ca să putem alege,
Pe care drum în viață dorim să ne-ndreptăm
Și a făcut din toate o simplă, dreaptă lege,
De care să ne ținem, s-o binecuvântăm.

Însă drept mulțumire, noi ce Îi dăm în schimb?
Ne credem toți și toate pe veci nemuritori,
Vrem să ne fie viața înconjurată-n nimb
Și refuzăm să credem că-i suntem Lui datori.

Datori să nu mai ducem o viață păcătoasă,
Să îndreptăm speranța mereu spre Dumnezeu,
Credința să ne fie mereu stăpână-n casă,
În sufletele noastre: al lui, al tău, al meu.