Supraviețuiesc.

Învăț să închid fereastra, să nu mă enervez inutil, să îmi număr firele de păr alb(renunț să îmi mai vopsesc părul, mi l-am decolorat acum câteva luni și de atunci când mă uit la mine mi se face jenă gândindu-mă la frumusețea femeilor din familia mea). Nu mă mai privesc în oglinda mea venețiană de acasă, e inutil, am 70 de kilograme, 1 metru și aproximativ 70 de centrimetri, nu am riduri dar parcă în ultima vreme toate kilogramele în plus mi s-au depus pe față, noroc că îmi permit ochelari de soare Dolce Gabana, negri, uriași, penibili, îmi vine din ce în ce mai des să dau palme, mie și prietenilor, chestie de neuron care stă să iasă la pensie îmi spun cu o ultimă tresărire de om odată tânăr.
Oricum, o duc mai bine decât majoritatea femeilor de vârsta mea, am publicat, iată, 4 cărți, dacă mă enervez joc șotron și câștig la orice oră, aduc noroc oamenilor prin simpla prezență, nu exagerez, pot să spun cu sinceritate și cu voce tare ce gândesc, oamenii mă simpatizează. Oare de ce? am să aflu într-o zi de ce(sau nu).

Navighez virtual zilnic pe poezie.ro(asta și pentru că mi s-a dat un nivel care îmi permite să dau stele, nu l-am cerut, mi l-au dat, astea sunt cadourile cele mai prețuite, cadourile pe care le primești fără să le ceri insinuant sau direct).
Văd oameni aici(nicidecum virtuali), îi citesc dincolo de litere și e ca atunci în copilărie când îmi așezam prietenii în culori, asta nu e bine, va trebui să mă detașez oarecum, să înțeleg și să fiu un om matur, neeee, nu e cazul, mai am un rest de spirit viu, dacă îl pierd și pe ăsta înseamnă că m-am pierdut definitiv.

Trebuie să vă spun că am murit de multe ori, am murit cu fiecare pierdere a unui om din familia mea, nu mi-a fost îndeajuns, moartea lor m-a învățat să supraviețuiesc și să nu mă încrunt urât și dezamăgitor(pentru mine) când privesc peste umăr, fiecare piatră pe care am pus-o la căpătâiul unui om care mi-a fost aproape s-a topit într-o lavă care m-a ajutat să supraviețuiesc.

Acum prietenii sunt familia mea, e foarte greu să fii prietenul Danei Banu(spun unii), are un sistem ciudat, îi iubește pe toți până la proba contrarie, un pas greșit și nici măcar nu te mai salută când te vede pe stradă, e enervantă, are toane și nu iartă niciodată o greșeală.

Prin 1992 am renunțat să mai scriu poezie, mă gândeam atunci că niciodată nu voi mai semna versuri cu numele meu, am avut dreptate, numele meu a plecat departe, călătorește și acum pe niște mări prea îndepărtate(asta e cu totul și cu totul altă poveste).
Mă recompun din fiecare pierdere și din fiecare zi care se duce departe fără mine. Mă am aproape mereu, atât timp cât voi putea să iubesc oamenii înseamnă că sunt.

În rest sunt bine, mă uit la ultima carte pe care am scris-o și îmi dau seama că nu trăiesc și nu îmbătrânesc inutil, cei de la tipografie mi-au spus că "scriu prea lax", asta ca să scuze faptul că au scos-o la dimensiuni prea mici, spuneau ei că am poezii prea vaste pentru hârtia lor, le-am spus:"mulțumesc", am numărat până la 10 și mi-am zâmbit încă o dată. Oricum, Crina, pictorița din Germania care mă citește de când am intrat pe poezie.ro mi-a făcut o copertă frumoasă. Coperta I e realizată după o fotografie pe care Alice Drogoreanu mi-a făcut-o când am luat-o cu mine la Sibiu, i-am spus atunci: "fă-mi o fotografie aici", e o lumină bună, ea m-a crezut pe cuvânt, aveam dreptate.

Sunt bine, supraviețuiesc, chiar dacă am seri ca astea când scriu în jurnalul meu răzleț de aici, un jurnal care mă aduce aproape de voi și care nu a fost niciodată o punere în scenă, trăiesc printre oameni și am obiceiul de a iubi ființele din jurul meu, gratuit, oarecum patetic dar desigur și personal Dana Banu, asta îmi dă certitutidinea că sunt un artist, se putea și mai rău.



asculta jurnalul in lectura autoarei