trișorii le-au înfășurat frunțile colțuroase în negru
și ca pe niște tablouri tremurate
i-au agățat cu gloanțe de ziduri roase
așa unii dintre ei au pierdut jocul cu viața



alții cu ochii holbați nu reușesc să distingă
trecâd pe străzi fanfara armistițiilor
jucate prost
deslușesc doar cum dezertează halatele albe
alunecând pe podeaua plină de sânge



apoi doar crucile își spun una alteia tainic poveștile
își șoptesc umbra
cu brațele prăbușite în valuri de țărână
îmbrățișându-și copiii mari și fricoși
ferindu-i de regrete
îngânându-le pacea
în timp ce ondulat prin sălcii adie
râgâitul evlavios al groparilor



prin oraș un trecut flămând reîntors
își poartă cu noroc rugăciunea-ntre dinți
ca un câine osul în gură
și agățat în grilajul cârjelor
cu blândețe își cerșește prezentul



acasă în liniște
așteptarea își dospește aluatul
pe pragul în care plecările nu revin
ceasul stă încolăcit în căldura amiezii
își linge orele ca pe niște răni
cu limbi leneșe de pisică

până când ziarul de mâine
va îngropa speranța în litere umede
și o va mototoli spasmodic într-un suflet sărac



apoi în amurg
de la o fereastră deschisă
lumina va arunca în gol
o rochie albă
cu părul lung