Iubito,

Îți scriu acum, pentru ca doar atunci când am nevoie, o fac și pentru că doar tu și bunul Dumnezeu mă cunoașteți îndeajuns de bine. Îți scriu acum pentru că mă simt singur și trist dar mai ales pentru că mă simt unicul om singur și trist de pe această față a pământului. Îți scriu pentru că-mi simt sufletul greu, de parcă ar încerca să mă poarte în străfundurile Iadului; de parcă ar fi plin de păcate plumburii.

Îți scriu pentru că respir aerul murdar al străzilor pline cu furnici, și-mi expir mai apoi măruntaiele și parcă... văd sângele închegat cum încearcă să-mi evadeze prin ochi și prin nas. Simt cum prin vene a început să-mi curgă puroiul și cum din inima mea au început să se nască viermii albi ai trecutului. Simt cum picioarele mă lasă și vor să se veștejească și să moară, la fel și brațele și trunchiul și întreg capul plin cu nimic.

Îți scriu pentru că altceva nu știu ce să fac sau mai degrabă... singura altă soluție mi se pare a fi mai înspăimântătoare. Nu întreba de ce mă simt astfel, de ce mă simt obosit, lipsit de vlagă, înconjurat de singurătate și prost. Nu întreba pentru că nu există răspuns. Sau poate răspunsul este atât de dureros încât nu pot să-l privesc în ochi; să-l confrunt.

Îți scriu pentru că nu îmi mai găsesc visele sau speranțele, dorințele sau așteptările... faptele trecute care mă consolează adesea și vreau ca tu să mă asculți și să mă aștepți. Vreau să mă înțelegi.

Sper să nu-mi răspunzi.

Cu drag,
Eu.