Pentru a înțelege mai bine textul de față, trebuie să spun că pentru mine și pentru fratele meu, Turnu Măgurele este al doilea oraș de suflet, după Constanța. Acolo locuiau bunicii noștri din partea mamei, acolo am trăit fiecare din noi câțiva din cei mai frumoși ani, cei ai primei copilării.

Nu ajunsesem încă la grădiniță când părinții noștri au divorțat. Situația familiei fiind instabilă, ne-au trimis pe rând la Turnu Măgurele. Mai întâi pe Doru pentru doi- trei ani, apoi pe mine pentru șapte ani. Am crescut despărțiți, dar numai în perioada anului școlar. În vacanțe, părinții noștri deși divorțați, se sincronizau pentru ca noi doi să stăm împreună, unde era posibil - la mama, la tata, la bunici sau în vreo tabără de pionieri. După luni de despărțire, în primele două zile ne sorbeam din ochi. După care ne luam la bătaie. Vorba vine, el era mai mare din toate punctele de vedere…

Deși a locuit în Turnu Măgurele mai puțin timp, Doru a lăsat o impresie mai puternică în rândul vecinilor. Eu aveam o fire retrasă, stăteam mai mult în casă, îmi plăcea să citesc, purtam ochelari încă de la zece ani. Doru, în schimb…

Imaginați-vă un băiețel de patru-cinci ani cu fața rotundă, ochii mari, verzi, cu părul blond auriu căzând în inele până la umeri. Îmbrăcat premeditat cu rochiță, provoca instantaneu reacția:
- Vai, ce fetiță frumoasă !
- Nu sunt fetiță, sunt băiat ! se răstea el.
- Nu te cred ! îl zgândăreau cunoștințele.
La care Doru, supărat, își scotea ciocârlica, pentru a dovedi că nu minte.

Năzdrăvan de felul lui, Doru obișnuia să dispară de acasă. După două- trei ore, când dispariția era certă, familia se mobiliza și pleca în căutarea lui spre cele patru vânturi. A fost găsit în diverse locuri: la podul de lemn de peste Olteț, la podul de piatră dinspre Dunăre, la gară, la autogară. A fost dat jos aproape cu forța dintr-un autobuz, unde se urcase cu intenția explicită de a ajunge la mama lui, la Constanța.
Ani de zile, după ce nu mai locuia demult în Turnu, de câte ori mergea mamamare spre piață cu pașii ei mici și repezi, era întrebată din mers de cunoscuți:
- Ce s-a întâmplat, doamna Meltei, iar a dispărut Doru de acasă ?

Pe vremea copilăriei mele, Turnu Măgurele era o combinație între un oraș de provincie, în genul celor descrise de Sadoveanu, și o comună ceva mai mare. Centrul dădea impresia de oraș cu pretenții. La gară stăteau în permanență câteva trăsuri care așteptau să ducă acasă clienții cu bani. Duminică seara, pe strada principală avea loc promenada, unde familiile bine îmbrăcate ieșeau la plimbare dus- întors între gară și parc. Parcul era de fapt adevărata atracție a orașului. În formă de cerc, avea nu numai copaci și bănci, dar și un chioșc unde cânta la ocazii fanfara militară. Și mai exista în parc ceva demn de ținut minte, un teatru.
La intrarea în parc, la loc de cinste era o statuie din metal reprezentând un soldat pe care tot orașul îl știa sub numele de Tudorică dorobanțul. Statuia era încadrată de două tunuri participante la Războiul de Independență de la 1877.





În schimb, la două străzi distanță de centru se termina cu pretențiile de oraș, fost capitală de județ. Vedeai des care cu boi în care țăranii sosiți de peste Olt aduceau produse la piață. Pe străzile pline de praf vedeai copii desculți care se fugăreau. Desculț am trăit și eu, din primăvară până toamna târziu. Aveam doi prieteni, colegi de clasă, cu care băteam țurca pe maidan și făceam schimb de cărți de aventuri ferfenițite.

Iarna grea din ’54 mi-a rămas proaspătă în amintire. Într-o dimineață a încercat tatamare să deschidă ușa și a constatat că zăpada era mai sus de acoperiș. A trebuit să scobească un tunel ca să răzbată până la magazia unde ținea lopata de lemn pentru zăpadă. De altfel câteva săptămâni, între stradă și cărarea de pe trotuar se înălțau munți de omăt străbătuți de tuneluri din loc în loc. Pentru copii era fericirea de pe lume.

Piața era la doi pași. Toamna mergea tatamare odată pe săptămână și venea cu papornița plină de bunătăți. Cele care mi s-au fixat în minte pentru totdeauna erau pepenii verzi. Până ce punea tatamare unul pe masă, îi tăia un capac rotund la un capăt și apoi îl despica în felii longitudinale, îmi lăsa gura apă. Începeam bineînțeles cu cocoșul, partea din mijloc, cea mai coaptă și mai dulce. Mamamare lua și ea o bucățică, o molfăia între gingii și strâmbându-se exclama, probabil pe tonul pe care îl folosise Villon acum cinci sute de ani:
- Nuuu mai sunt pepenii de-altădată !

Dar cele mai vii amintiri sunt cele legate de școală. Mai exact de învățătoarea mea, Doamna Viorica. Nu e locul să o descriu aici, merită să fie personaj principal într-un text separat. Însă trebuie să menționez că serbările de sfârșit de an aveau loc la teatrul din parc. Acolo, pe scenă, în fața părinților aflați în public, aveau loc mici scenete cu costumații improvizate. Serbarea se termina, evident, cu înmânarea diplomelor.

Prin 1971 bunicii mei, prea bătrâni pentru a locui singuri, au vândut casa și s-au mutat la Constanța. De atunci Doru și cu mine n-am mai călcat prin Turnu. De câțiva ani plănuiam să mergem să vedem cum mai arată orașul, dar abia anul ăsta prin septembrie am reușit să o facem.