Corespondența dintre cei doi poeți, după adăugarea ineditelor, scrise între 1879 – 1883, s-a îmbogățit cu 108 epistole, dintre care cele mai multe semnate de el. Scrisorile, despre care multă vreme nu s-a știut nimic, au fost păstrate de moștenitoarele lui Ștefan Micle, soțul poetei.
Sentimentalele, contradictoriile și ineditele scrisori dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle sunt o altă dovadă supremă a iubirilor interzise, a amorurilor pure, dar tragice prin finalitatea lor implacabilă. Scrisori de o sensibilitate angelică, scrisori ce plâng, scrisori care ne încearcă amintiri posibile, scrisori care ne redau fidel realități trecute și care pot fi oricând prezente.
Sunt atâtea cupluri în istoria literaturii române și universale asemenea lui Eminescu și Veronica. Atâtea povești, atâtea trăiri, atâtea vorbe dulci, iubiri care dacă ar fi fost eterne (prin puterea firii) – și nu întrerupte brusc de limitarea umanității: moartea – ar fi trecut (cu siguranță) orice bariere pentru îngemănarea lor perpetuă.
,,Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra și mii de idei cari de cari mai curioase și mai nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru știu și voi hotărât: să fii a mea și pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viață decât în apropierea ta și numai sub condiția aceasta voi în genere să trăiesc”, ne arată, încă de la început, un Eminescu necunoscut, un Eminescu ce-și cântă ,,idealul” dincolo de orice fapte sau grăiri efemere.
Pline de dulcegării, variațiunile dragostei dintre cei doi ne conduc spre un tărâm idilic pe care nu am dori a încerca să-l părăsim niciodată, dar ,,ne descoperă” și un Eminescu pudic, un Eminescu pentru care lumea înconjurătoare este infim importantă în comparație cu sentimentul suprem ce-l nutrește pentru Veronica: ,,Ceea ce cineva are mai scump trebuie să-și păzească cu toată discreția”.
Orice alte vorbe ar fi în zadar, căci puterea lecturii acestor epistole este cu mult mai relevantă oricărui cuvânt așternut pe o coală albă de hârtie.
,,Te iubesc atâta și te voi iubi totdeauna atâta, încât nu există nici cuvânt în lume care să ți-o poată spune, nici altă ființă, care să te mai poată iubi atâta. Cu toate acestea orice s-ar întâmpla, fie că sunt împiedicat prin boală, fie că îmi lipsesc momentele în care să gândesc cu seninătate la tine, tu toate le atribui voinței și inimii mele”.