Poftiți la chiloți!
Opresc, ieșind din piață, la “Strunga”. Soarele de amiază trece razant spre adâncul magazinașului alimentar, dezvăluind, ca bonus regesc, din halatul alb, transparent, dungile de bikini și coapsele unei zâne devenite, parcă printr-o explozie a lumii poveștilor, vânzătoare aici. Stau cuminte la rând și aștept, ba chiar fac loc, politicos, unor persoane mai în vârstă. Ajuns la tejghea, mă hotărăsc greu și cer o cutie cu smântână, chiar daca acasă, în frigider, știu ca mai am una.
- Mai poftiți ceva?
- Nnn..u! răspund, destul de nehotărât.
Plec apoi, ușor nostalgic, ca un colecționar de artă părăsind Luvrul. La colțul magazinulului alimentar, două țigănci își strigă marfa, înșirată generos pe brațele mai încăpătoare decât niște rafturi:
- Poooftiiiți laaa chiiilooooți!

99% HAR
E marți, zi ca oricare alta. Opresc mașina (o “tărăboanță”) în parcare, așteptând un Godot ieșean. Cum acesta întârzie, încerc, în căzănelul meu portocaliu cu motor, să aștern pe carnetul de însemnări auto câteva idei poetice adânci. Tabla încinsă a mașinii îmi transmite jeratic spre scoarța cerebrală, dar Pegasul inspirației cade leșinat, și el, de căldură. Scriu câteva rânduri, dar tai cu unul în plus. Nu merge. Transpirația îmi picură pe foaie, ca o picătura chinezească. Îmi aduc aminte de zicala, parcă argheziană, cum că arta înseamnă 1 % talent și 99 % transpirație. De transpirație nu am cum să mă plâng…
Apare, în sfârșit, cel așteptat. Dau să plec, dar ieșirea îmi este oprită de un Wolkswagen Passat negru, ultimul răcnet, din care coboară grăbiți, oxigenați de aerul condiționat, doi preoți tinerei, îmbrăcați regulamentar, gata de slujbă. Neobservând agitația mea, părăsesc zona cu anteriele lor lungi, plutitoare, în pas vioi, mânați de voința Celui de Sus. Jos, în parcare, le rămâne mașina, cu tot cu numărul de înmatriculare: NT-99-HAR, blocându-mă.
Nu înjur, doar șed și cuget, împăcat. E marți, 06.06.06, o zi ca oricare alta.

Sărumâna!
E seară, luminile orașului meu saltă ca într-o discotecă imensă, cu sprijin pe coline, în ritmul gropilor de pe șosea. E drept că și eu dau din cap, ca un rocker, lovind cu pletele, nescurtate de mult, parbrizul. La o intersecție semaforizată cu minutul roșu, intru în vorbă cu șoferul unui taxi de pe banda paralelă, ne dăm binețe și discutăm, pe tema distanței prea mici dintre mașinile noastre. Când apare verdele și demarăm în trombă, ne despărțim amiabil, dar îl aud cum strigă, depărtându-se: «sărumânaa».
«Hm!» îmi zic, «nu s-a lăsat până la urmă, nemernicul!» și opresc la ghișeul Mc Donald`s, cerând calm o pizza. Vânzătoarea mă servește prompt și îmi urează, când plec, eliberând locul următoarei mașini cu claxon puternic: «sărumâna!».
Mă înec cu o bucată de pizza, tușesc, înjur groaznic și-mi dau seama că nu m-am tuns din vară, și atunci superficial. Ca un făcut, în fața mea, luminată cald, frizeria Calypso, proaspăt deschisă. Parchez rapid «bătrânica», între un Opel și o căruță și intru vijelios. Singurul scaun neocupat e șters cu bidineaua de o tânără superbă, brunetă și mignionă. Îi admir cuminte mișcările profesionale, până când mă observă și îmi face semn să mă așez.
«Cum să vă tund ?», aud o voce cu o mie de tonuri de miere pe fiecare sunet. «Cum vă place...» răspund eu cult și șmecher, într-un târziu, privind-o curajos, în ochii din oglindă. Deasupra oglinzii, un afiș anunță premiera piesei de teatru «Hai să facem sex», a lui Valentin Krasnogorov. «Bine, așa va fi, cum îmi place, deci...Observ că sunteți mare amator de teatru, ați văzut piesa?», o mai aud, ca prin ceața unor vrăji de neoprit. «Nnnu, dar sigur o să merg, dacă spuneți că merită...». Zâmbește («Merită, merită...»), mă topesc încet, gata să cad sub scaun, dar îmi păstrez poziția înțepenită, demn.
Degetele ei sunt parfumate, fine și moi, când mi le trece peste față parcă mă mângâie cu vată de zahăr. Închid ochii și îi simt fiecare mișcare ca pe un miting al livezilor de piersici. Aud clănțănind foarfeca, mai melodios decât niciodată. Apoi bâzâitul aparatului de tuns, purtat de mâna ei, o simfonie.
La un moment dat, îmi scoate brusc «babețica», întrerupându-mi visul. «Gata».
Deschid ochii și ... stupoare, din oglindă mă privește un individ cu freza strâmbă și ciuntită, o căpățână de pușcăriaș cu moț. Plătesc iute și plec, fără să mai iau restul, înjurând în gând, dar parcă și fericit, un pic. Când să ies, o aud șoptindu-mi zâmbitoare: «sărumâna!». «Poooftim ?!!» aproape că strig. «Seară bună!», repetă ea, mai clar.
E rândul meu să zâmbesc, încurcat...

La orizont, Berbecalia...
În drum spre Vatra Dornei, după Câmpulung, ies la o țigară pe holul vagonului. Dintr-un compartiment vin, în valuri, strigătele unei discuții principiale, cu “beep”-uri drept ornament:
- Băi, Gigi Becali e cel mai tare! A făcut case la săracii sinistrați? A făcut. A dat bucurie la popor cu fotbalul și bani pentru biserici? A dat. A băgat spaima în hoți și în securiști? A băgat, băga-mi-aș și eu … în ….lor!
Ceilalți, la fel de agitați și de zgomotoși, aprobă în cor compact vorbitorul.
Privesc spre munți. Atinși de suflul cald al verii, de soare, parcă respiră. Sub una din culmi, pe verdele pășunii, se distinge o pată albă, având exact forma de pe hartă a României. Nu știu ce este, mă intrigă perfecțiunea și dimensiunile “plantației” cromatice. Coama cu moț dinspre unguri, fruntea incruntată a Prutului, arabescul palmiped al Deltei, pântecul greu al Dunării, cu toc cizelat spre sârbi...
Cum trenul trece de curba înaltă a Mestecănișului, din apropiere, misterul se spulberă: “România” pictată în munții Bucovinei e, de fapt, o turmă de oi, la final de transhumanță. În frunte, în prim-plan, ca de obicei, ciobanii, măgarii…

Doi pe-un lanț
La Eforie Nord, marea învolburată înghite, din când în când, digul de la Acapulco. Spre seară, turiștii își plimbă pe acolo câinii. Un ins, cu bronzul pielii peren, aleargă în tandem cu cel mai bun prieten al său, se pare, patruped, izbind ceilalți curajoși “aspiranți” de aerosoli. Are în dotare un boxer imens, cât un vițel. Asemănarea între cei doi este izbitoare, se verifică perfect ideea mimetismului biologic. Aceeași frunte îngustă, aceiași ochi mici și vioi, ca două mărgele în ulei, aceeași mandibulă pronunțată, agresivă. Aceleași vocabule răstite, adresate amenințător celor din jur.
Singurul plus al bipedului, cumva paradoxal, e un lanț de aur, prins de gât ca de ciutură...

Soarele și buna travestire
Plouă peste Eforie. Când ploaia tace, vântul răscolește nisipul ca împins de copitele hoardelor. Plajele sunt părăsite, Poseidon pare în criză, cu tridentul în gât, părăsit de sirene. Razele sunt răzlețe și toate miros a roșu de-amurg. Baraje de nori se adună dinspre nordul mării.
Veniți pe litoral de două zile, n-avem alte soluții decât plimbările cu tematică de privit, printre terase. Cele mai multe poartă scaunele goale pe mese, precum regii pitici coroanele bejeniei. Peste tot, o lumină vineție adoarme lumea.
Dinspre un restaurant, însă, cu mese și la stradă, veselia țâșnește, în valuri. Trotuarul e plin de privitori, clienții sunt puhoi. Nu e vorba nici de prețuri, destul de mari, față de alte “locații”, nici de zonă. Atracția e reprezentată de 2 travestiți, care cântă “Oh, baby, baby, viața-i complicată…” și dansează cu pasiune și dezinvoltură, printre mese, mângâind și pupând mesenii obișnuiți, trimițându-ne bezele, nouă, celor de pe trotuar. Atât la mese, cât și “la varice”, în afară, se râde copios, în hohote, oamenii se închină și aplaudă, apoi reiau. Cei doi, un fel de vedete, pe care îi mai zărisem și la TV, cu ocazia paradei gay, au rochii mulate, de seară, sunt machiați strident, se unduiesc și sar, înfierbântați de succes.
La un moment dat, din pătura de nori, soarele aruncă un bici de raze, până în …fundul terasei. În lumină, scena se transformă, totul pare forțat. Rimelul li se scurge protagoniștilor pe obraji, unindu-se vertical, cu o parte din rujul abundent, în zăbrele. Fixația expresiilor aduce a menajerie, iar cântecul e doar mimat, pe CD.
Urmând aripile aurii, calde, ale razelor, părăsim “spectacolul” în viteză. Deasupra falezei, pescărușii ne cheamă, au sidef curat și melodie în țipăt…

Eroina
Înainte de miezul nopții plec spre sud. La ieșirea din Iași, coșurile de fabrici părăsite se înalță din ierburi precum corturile indienilor în preerie.
Un cetățean mic, chel și vioi, cu tricou marinăresc fără mâneci, stă pe culoar, la geam, ținând pe umărul drept, tandru, o cățelușă de pekinez și fumează. Seamănă cu cineva foarte cunoscut, dar încă nu îmi dau seama cu cine.
- Să nu o scăpați sub tren, precum nenea Iancu, îi spun, zâmbind.
- Hehehe, domnule, țin la Mona tot așa ca la ochii din cap (privirea îi joacă veselă și cam desperecheată). Nici nu știi cât de devotată îmi este și din câte m-a salvat până acum.
Dintr-o dată, tabla vagoanelor începe să pocnească, ca sub foc de mitraliere. Patru adolescenți de culoare (politică ?) incertă aruncă, spre geamurile trenului nocturn de Mangalia, cu pietre din terasament. Mă intrigă furia lor, disperarea cadențată a tirului. Apărat de pereți, între rame, observ că, după melodiile șuieratului și după nivelul fonic al pocniturilor, pietrele au mari variații dimensionale, nerespectând STAS-ul.
Trenul scapă fără avarii majore, sunt doar câteva geamuri sparte (și parcă e mai bine, noaptea de vară e caldă), nu există răniți printre călători. Cu o singură excepție. Parând cu scăfârlia ei cât bolovanul o lovitură năpraznică, Mona atârnă în brațele stăpânului său, inertă, adevărată eroină. Cel salvat plânge în hohote cu un ochi și râde cu un altul, mângâie animalul mort la datorie și bâiguie obsedant:
- Numai cine n-a greșit să arunce cu piatra, numai cine n-a greșit să arunce, numai...

Prieten bun
Nu credeam că îmi voi aduce aminte...Prietenul meu cel mai bun din liceu, Nicu, era un adolescent blând, timid, modest, inteligent, oricând gata să-și ofere ajutorul, fără pic de invidie, răutate, egoism. Venise la mine acasă, stăteam sub umbrar, acum 22 de ani, dădusem Bacul, luasem la facultate, fiecare la o alta. Am băut o sticlă de vin roșu-vinețiu, de buturugă, privind înapoi cu bucurie și povestind despre viitor. Spre seară, l-am condus până la stația de autobuz. Hipopotamul hodorogit cu motor se vedea pufăind dinspre răsărit, doar cât un timbru. Nicu devenise palid, ca un porumb măcinat de valțuri groase:
- Dane, trebuie să-ți spun ceva!
- Spune! Sper că nu-mi aduci aminte iar de Mona…E o poveste de acum 2 ani, așa de veche…Þi-am mai explicat, habar n-aveam că o iubeai! Trebuia să mă fi prevenit. Și apoi, lasă, că și tu ți-ai scos pârleala cu Dana.
- Nu, nu e vorba de Mona sau de Dana. E altceva. Știu că greșesc, dar nu pot altfel. Trebuie să-ți spun! Am fost informator al securității, aproape tot liceul!
- …
- Nu te mai uita așa! Nu am făcut rău nimănui, raportam săptămânal, în scris, unui ofițer, tot felul de chițibușuri, treburi fără importanță, din școală, din internat, de la discotecă, din sat. N-am putut să refuz, mi-a fost frică...
- Bine, salut…Vezi că a sosit autobuzul.
- Nimeni n-a pățit nimic din cauza mea!!!
- Și vreți să pățesc eu acum, de la autobază?! ne-a luat la rost șoferul. Hai, măi băiețaș, urcă, e târziu!
Ne-am strâns mâinile și a plecat, cu ochii rugători, lipiți de geam.
De atunci n-am mai vorbit cu el sau despre el. În mine se rupsese ceva, am devenit mult mai bănuitor, mai izolat. Timp s-a așezat peste timp. Am făcut armata, am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în câmpul de tranziție al muncii, am devenit tatăl unei minuni de copil. De Nicu n-am mai auzit și nici n-am mai întrebat.
Ieri, la început de weekend, fiind la părinți, în vizită, am luat Dacia lui taică-meu și am trecut râul spre pădure. La capătul de pod, venind dinspre celălalt mal, m-a dublat, în mare viteză, o căruță. Căruțașul, în picioare, mâna perechea de roibi cu îndârjirea unuia plecat să cucerească vestul din ce în ce mai sălbatec. Da, era el, Nicu. M-am ghemuit în scaunul mașinii, ascunzându-mă pe după volan, laș, așa cum nu m-am știut vreodată, în timp ce el, atent la galopul telegarilor, trecea.

Danke...
La un pahar virtual de vorbă, un cunoscut mă informează, cu năduf: “Marea firmă ALLIANZ România a luat decizia să scumpească tarifele și n-au găsit altă soluție, decât un formular tip grilă. Conform acestui formular, subsemnatul (adica mandea!) a ieșit prea tânăr (am doar 45 de ani…) și am o mașină prea puternică (o supernovă Confort).”
Nu prea îl cred, el e mai mereu pus pe glume, iar eu, cam de același leat cu el, știu de ele. A doua zi, bat drum boltit spre agenție, cu “bătrânica”, Dacia mea din `88. “Tinerii cu mașinile puternice fac accidente mai multe”, așa îmi zice agenta de asigurare, refuzându-mă, din spatele ghișeului transparent, cu un zâmbet încurcat și cu gene lungi, periculoase la intersecție. “Danke” zic scurt.
Mă uit mai atent spre ea, să văd dacă nu glumește, dar și ceva mai mândru de mine decât intrasem, însă dispare din aria vizuală. Undeva sunase un telefon, iar eu devenisem doar un fost client potențial.
Din spatele biroului, dintr-o poză, Þiriac mă privește zâmbitor, dând mâna cu Băsescu. Am impresia că figura lui Băsescu este lipită stângaci, pe calculator, cu ajutorul unui program neperformant. Sub poză, dintr-un difuzor lunguieț, în formă de mustață pe oală, Bănică Junior cantă ceva despre o bubulină.
Mai stau un pic și plec, murmurând înciudat: “bubalina, gospodina…”. Intru în limuzina mea cea superputernică, dar cutia de viteze mă lasă în treapta a doua spre pas cu pas. De pe trotuar, vecinul Fane, pensionarul reclamagiu al blocului, ajuns prin cine știe ce miracol în celălalt capăt al orașului, strigă mieros:
- O, ho, ho, domnu` Dan, dar de dimineață ai pornit la promenadă! Ce-ți pasă, ai timp, casa – casă, mașina – mașină, tinerețea - tinerețe!
- Așa o fi nea Fane, că prea le zici cu foc. Aștept pe cineva, dar până vine merg așa, la relanti. Mă mai uit și eu pe stradă, cum cad frunzele peste codane și peste oameni buni ca matale.
În timp ce vorbim, merge paralel cu mine (el ca pieton, pe trotuar, eu în mașină, pe șosea), privindu-mă de sus. Auzind ce spun, iuțește pasul.
- D-apoi dumneata te-oi plimba și ai chef de glume, dar eu am treabă!
Când îl văd cu ce viteză se îndepărtează, opresc motorul, mă dau jos și trântesc portiera. “Danke” zic scurt și urc în primul autobuz. Aici aglomerație, zăpușeală, din plin. Dar nu disper, mi-aduc aminte, sunt tânăr. Pe scaunul din fața mea, o domnișoară zână, care seamănă cu Andreea Marin (n-o fi chiar ea?) îmi face semn, se ridică și îmi spune ceva. Simt că amețesc – chiar “sunt tânăr, Doamne, sunt tânăr” și atrăgător! Zic ”Danke, Danke” (da` ce-am, băi nene?).
“Poftiți, luați loc, mă scuzați că nu m-am ridicat mai devreme, am fost nepoliticoasă!”, mai aud, ca în reluare, potolit, și cad pe scaun molatec, cu gândul la Asiban, taman în vârf de Sommet.
Ai dracului nemții ăștia…

Euro&viziune
Un bărbat între două vârste trece pe lângă mine fredonând, în centrul Iașului. Ceva de genul canțonetă&romanță, din care disting expresia baconskyană “o noapte și-o zi”. Cu așa promisiune nuanțată cosmopolit, nu e de mirare că femeile orașului îi zâmbesc dulceag-amărui. Are părul grizonat, e subțirel, înalt, sprinten dar și unduios ca un țipar. Când ajunge în pasajul Unirea, pe unde am și eu drum, se oprește brusc, scoate o vioară din cutia de la subsoară și se așează pe caldarâm, confortabil, după ce își flexează acrobatic piciorul drept și îl ascunde în cracul pantalonului. Apoi cântă, instrumental, acea melodie, repetată vocal pe drum.
În cutie, oamenii aruncă bănuți argintii ca florile salcâmilor acoperite de praful orașului. Sunetele îndeamnă la dans și reverie, iar bărbatul “infirm” se încadrează înduioșător în peisaj.
O doamnă cu haine de firmă se oprește, ascultă, privește și începe să plângă, cu oftaturi de Eurovision, dar sincere. Mie îmi vine să râd. Dacă aș avea bani, chiar l-aș premia. Când se termină fragmentul muzical, doamna scoate 100 de euro, îi aruncă în cutie, mângâie obrazul neras și mototolit al “infirmului” și pleacă lăcrimând.
Nu știu de ce dar, cu mâinile prin buzunarele mirosind a vânt, simt și eu o lacrimă în colțul ochiului stâng…