și acum voi pleca.

nu știu de ce iubesc călătoriile, spațiul acela dintre două destinații, sentimentul desprinderii, să fiu mereu entre-deux, ca și cum aș avea numai poduri între țărmuri. cred că nu pot sta într-un loc, deși atunci când ajung îmi găsesc un locus vivendi în mine, oriunde m-aș afla, în orice decor exterior. poate că într-un fel nu plec niciodată din mine însămi, oricât de mult m-aș lăsa în expansiune, un fir mă păstrează aici, în acest spațiu modest, simplu, între granițele unui sine, fără de care m-aș pierde, nici măcar nu aș muri.

mi-e dor de oamenii mei. ei se știu, le-am atins înlăuntrul, așezându-mă-n inimă, ca-ntr-o iesle. mi-e dor de ei și ei știu, mă aud, mă simt venind, simt acel parfum de iasomie, vanilie și busuioc.

poate că mi-am uitat în ei fragmente din destin, ne compunem unul din celălalt, mozaicuri karmice, cântați de Domnul la marginea oricărui cer. poate că am pășit împreună pe lângă arborele de lapte, am împărțit aceleași stele cândva. Dumnezeu știe. noi avem doar simple percepții, adesea iluzii, rareori certitudini. atât de rar încât atunci când le simți în tine, taci înalt, taci smerit, taci fără să perturbi armonia din preajma-ți.

voi lua cu mine oamenii mei. îi voi duce pe același țărm. de unde am plecat cândva cu toții - marea...

și acum voi pleca.