agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1242 .



Între noi, soarele nordic
personals [ ]
In memoriam, Soțului meu, Doni

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [verobalaj ]

2009-02-22  | [This text should be read in romana]    | 



La jumătatea distanței
dintre
răsărit și apus
un arbore
lunatec
îngăima
cu verde sevă
și lumină
un cântec
de însingurare
o mână cerească
presăra
așteptare peste sine
și vremuri
până ce…
orizontul deveni
o rană cât
chemarea cerului.



PASÃREA CU CIOC VITRIOLAT


O pasăre cu cioc vitriolat ți-a sorbit răsuflarea. Privirea.
Putea fi o solie de bine dar ea, trimisă de nu se știe unde s-a izbit de lumina ochilor tăi. De lumina din ornicul vieții tale. Fiecare celulă își are un timp de lumină cronometrat cât să reziste științific. E clar. Dar viața e ceva cu mult mai complicat.
Pasărea nevăzută de noi, doar de tine, a furat lumina încrederii tale că bine. Așa spuneai chiar cu câteva minune înainte să apară lighioana, că-ți este bine. Exact așa. Te mirai și tu. Binele s-a spulberat brusc. Pasărea veninoasă a făcut ca timpul să se rotească derutat.
Acele ceasornicului se-nvârteau invers.
Îmi era cald.
Și slăbiciune și îngheț în mine.
Jumătatea de univers nevăzută, bănuită uneori, se făcu hău.
Stop! Stop cardiac! Strigă asistenta. Începe o luptă cu secundele. Le rechemăm! Să revină. Secundele, timpul înseamnă viață. Însângerate, tremurătoare, golașe, dobosite, oricum să fie dar să ți se dea dezlegare să le numeri din nou.
Aerul e strivit sub presiunea speranțelor noastre. Scrâșnește speranța în mine, în medicii care luptă.
Secundele trebuie înduplecate să revină la tine. Dumnezeu trebuie înduplecat de inimile noastre care bat într-o disperare sufocantă.
Clipa izbăvitoare o promit cerului.
Scrâșnește clipa. Umilită, clipa tânguitoare, disperată, și urletul gândului se-agață de ceva ce trebuie să fie din nou viața ta.
Nu mai vezi? Pleoapele îți sunt moi, leneșe. Nici un zbucium. Zbuciumul e viața. Un semn de viață vreau să te atingă din nou. Degeaba sfâșii tăcerea cu strigătul meu.
Aerul sfredelitor, trece inert prin respirația mea înfiorată, spasmodică.
Am îmbătrânit brusc.
Și toți cei din preajmă.
Totul e încurcat, răvășitor, isteric.
Þipătul meu.
Necuviincios. Sfâșietor, amar, excesiv de individual. Intolerabil. Răzvrătitor. Strident. Singuratic.
Apoi, toți au ieșit din salon.
Nu se mai poate face nimic, zic ei.
Nimicul e ceva impalpabil.
Viața înseamnă palpare, atingere. Cu privirea, cu gândul. Cu respirația. Vreau să-ți dau din respirația mea. Îl implor pe Dumnezeu, ca de multe alte ori când îți era rău. O făceam însă mai calm, mai așezat, „Doamne, ia din viața mea cinci ani, câți vrei și dă-i lui!”
Presimțeam? Era doar frica de acest nimic?
Rugăciunea mea n-a ajuns însă la cer. Sau, o fi ajuns doar până în fața unei porți închise.
A luat-o pe un drum greșit, odată pornită din inima – mintea mea.
Repet cu glas bolnav și pârjolit: „Nu pleca, te rog! Doamne, dă-i voie să revină înapoi!”
Absurd. Tot ce spun și tot ceea ce sper e absurd.
Sunt pe rând, cu rapiditate, galbenă, vânătă, magnetică, tremurândă. Furtună verde, neagră izvodește în glasul meu.
Afară e soare. E luna mai.
Îți ajută la ceva? Nuu?
De aceea aud țipăt de cucuvaie în urechi? Scobește cu ciocul în calendarul rotirii pământești și sapă, și sapă. Ziua de 7 Mai. Până acum nu-mi spunea mare lucru. De-acum încolo, va avea adâncimea nimicului.
Nimicul va însemna și lumina din ochi și lacrimile, promisiunile, vocea, vocea mea scrijelită?
Ochiul tău închis nu lăcrimează.
N-ai privirea injectată de tristețe.
Doar de tăcere. O tăcere de nepătruns.
Privirea mea-i congestionată.
Mă văd împreună cu tine într-o peșteră pe care-am vizitat-o. Aerul umed, lugubru, misterios ne făcea temători.
Dar am ieșit la suprafață. La soare. Un soare pătimaș era.
Acum, lumina-mi șuieră în urechi. Te ating. Te îmbrățișez cu violența deznădejdii.
Îți deschid ochiul.
Pare mirat. Nefiresc, pustiu, indiferent. Dar, totdeauna când veneam, când mă vedeai ochiul tău era un spectacol de simțăminte.
Te revăd multiplicat. În imagini mișcătoare.
Urcăm la Pergam. Măsurăm puterea glasurilor noastre în acustica amfiteatrului chemându-ne pe nume. Istoria împietrită aici, e melancolică-îngăduitoare. Nu suntem primii trecători prin alveolele sale.
Ne lăsăm privirile în adâncul unei fântâni secate, în care se aruncă monede. În credința că vom reveni cândva. Încă o poveste neîmplinită.
Ieșim prin gangul pe unde se zice c-a fost scos Apostolul Pavel în secret să nu fie linșat de practicanții cultului Dianei. În clipa asta ești în gangul ce duce spre veșnicie?
Ora pământească bate de trei, după amiază. Ar fi trebuit să vorbești cu Cristina. Aș fi sunat-o dacă.
În alte zile, în alți ani, la această oră eram tot alături dar altfel.
Iată-ne, suntem încă doar noi doi în acest salon și totuși nu suntem.
Soarele te luminează fals.
Strig: ce pot face să revii? Covârșită de aripa păsării sinistre vreau să cedez. Apoi, îmi doresc s-o strâng de gât pe hârca, hoașca, parșiva, mistuitoarea care s-a prefăcut în pasăre crudă și tăcută.
Soarele îmi aprinde lacrimile. Sunt o făclie chinuită, dezlânată, neputincioasă.
E un soare nordic între noi. Nu are puterea să te arate viu. Nu-i sămânță prometeică în el. nu are nici căldura necesară să mă prefacă în scrum.
Sunt un deșert arzând. Un adânc răscolitor strașnic de chinuitor îngrozitoarea frică de iremediabil, de ireparabil, mă sufocă.
E prima oară când nu știu să trec peste un prag. Măcar că-i invizibil. Tu ești în altă parte, nici măcar în același univers cu mine nu ești.
Sunt revoltată. Înfiorată, de un mister care stă între noi și nu-l pot înduioșa cu nimic.
Nu-l pot atinge. Nu-l pot dimensiona.
Nimic nu se potrivește cu mine. Îngerii noștri vor fi fiind pe aici, prin jur? Și cum de pot suporta bicisnica mea disperare, impulsivitatea glasului meu, ei, neprihăniții?
Sau, ți-au luat sufletul și-l balansează deasupra noastră ca pe un zmeu de hârtie colorată, precum admiram noi unul pe o plajă din Italia?
Hoașca e o hoață. Þi-a răpit bucuria de a vorbi, de a privi.
Eu sunt vie, violentă, neputincioasă, nepotolită, pământească, slabă, fă un efort, scuip-o în ochi, lovește-o direct în inimă cum a făcut ea cu tine. O fi având totuși așa ceva? Poate că mâhnirea fără leac, orele oropsite pe care mi le lasă în urmă nu au nimic nimicuța cu inima, cu sufletul, cu simțirea.
Sunt penibilă.
Iartă-mă că nu înțeleg nimic din marile înțelesuri!



UN ROL PREA GREU


Fulgerătoare, speranța că sunt într-un spectacol greu. Trist până la necuprinderea lui în mine. Am o fracțiune de secundă, atât am dreptul să mi se pară că rolul meu și spectacolul în sine, se va sfârși.
Apoi lacrimile inundă speranța. Înșelătoare, neputincioasă, lamentabilă mi se pare speranța.
Spectacolul în care joc rolul tragic este regizat după reguli de neînlocuit.
Nemișcarea ta și zbaterea mea.
Față-n față într-o neputință înfiorătoare. Cel puțin pentru mine.
Te înfiori și tu? Creștinește se zice că mai simți câte ceva.
Și, sper din nou. Sper să fie așa.
Doar nu te-o fi abandonat sufletul tău duios de obicei, orgolios protector, nu te-o fi abandonat cu totul dintr-o dată.
Prin lacrimile dezarticulate, m-ai putea percepe mai altfel ca niciodată.
Jignită de durere. Dușmănoasă. Nu vreau, nu știu să fac rolul acesta de soldat singur, înconjurat de armate simțămintelor atacatoare.
Cadențat, sigur se-apropie, mă va lovi deznădejdea. Neputința.
Stau perplexă preț de-o clipă. Apoi, caut o breșă în cer pe unde, poate ți-a plecat sufletul.
Am vedenii. Îl văd ca pe un fum grațios, indecis, nedumerit.
Trist.
Întunecată, lamentabilă, ultragiată, privirea mea spre toate câte par a fi cu tine.
Eu nu mai am dreptul să fiu.
Suntem, dintr-o dată, foarte diferiți.
Sunt insistentă, uluită, gata să insult și veșnicia.
Tu, cu expresia feței calmă.
Aer meditativ. Ușor nedumerit.
Învins? Resemnat?
Fostele tale cuvinte îmi încearcă rezistența psihică. Revin cu forță: „Vero, Vero, ce greu îți va fi fără mine!”
Știai de toate acestea pe care le înfrunt acum, stupidă, plângăreață, ultragiată într-un spectacol care-aș vrea să se sfârșească?



ÎN LOC DE CAI, O MASÃ CU ROTILE


Impresii descărnate de orice trăire se mișcă scheletic în jurul meu.
Tu, impasibil, cu tentă galbenă pe față, poate din cauza luminii solare mult prea galben-lucitoare fiind ea în ziua aceasta de mai, 7. Stai rotund la față, dar nu e ca totdeauna, e cu totul alta, de nerecunoscut. Te privesc.
Secundele mi-au scrijelit nestăpânite, orice-am însemnat eu până acum.
Tu, întins, cu aer trist pe față ca și când ai fi pus într-o situație jenantă. Pe care n-ai fi meritat-o. Ai dat totdeauna dovadă de discreție și onorabilitate.
Ce-i cu panarama asta cernită în jurul tău?
Mie-mi vine să vomit. Simt un gust rânced în gât. Soarele nu poate topi cu lumina lui apăsarea asta otrăvitoare care ne pătrunde în respirație, în simțuri.
Cristina cere apă. Desigur, simte și ea același gust de râncezeală. Suntem alese din tot ce-ai îndrăgit, doar noi două suntem alese de cineva foarte puternic, să fim cu tine acum. Și acum —
Se pregătește ultimul tău drum. De-aici, din fața capelei și până la… Mi-e greu să gândesc.
Mi-au mucegăit și simțurile de-atâtea lacrimi.
Prin vene îmi curge leșie sanguină de-aceea n-am nici un pic de putere.
Te strâng cât pot de mâna dreaptă. Nu. Nu simți nimic din moment ce nu reacționezi. Firește, eu port vina că n-am destulă forță.
Miasma unui „nu mai vreau nimic” ne face întrucâtva complici. Nici tu nu mai vrei nimic.
Aș vrea să mă sprijin de ceva. De umărul tău aș vrea. Secunda când îți adormeam cu capul subsuoară în timp ce călătoream cu trenul. Pentru că nu-mi plăcea mersul cu trenul, mă aciuiam căutând liniștea sub brațul tău.
Acum, e vorba doar de călătoria ta. Spre necunoscut.
Tot ce bănuiam este ceva incert. Figurile îndoliate, cioclii, o, da, sunt aici și ei. Călătoria ta de unul singur. Erai dornic de călătorii. Îți plăcea necuprinderea și frumusețea lumii.
Îți plăceau caii. Nici nu mă mir. Cui nu-i place ideea de galop, de mișcare liberă? Amintirea despre un mânz și o iapă a copilăriei tale, poveste știută de noi, revine credincioasă la picioarele tale.
Hârca, scârba care te-a fulgerat năprasnic n-ar fi putut veni pe un cal. În astă clipă s-o fi retras în străadâncuri neștiute să-și rumege parșivă, orele, anii pe care ți i-a luat.
Imaginea ei ne-a molipsit pe toți de tulburare. „În zadar se tulbură tot pământeanul”, va spune preotul precum în toate astfel de momente.
Și ce dacă-i în zadar?
Eu și Cristina plângem și credem că nimic din grandoarea, indulgența lumii, din zâmbetul ei, din batjocura ei nu ne va mai învăța ceva nou.
Acum, aici, am învățat tot ce s-ar putea ști despre fragilitatea, confidențialitatea unor omenești simțăminte.
Încerc să-mi fixez în memorie clipa ultimă lângă tine, Doni. Sună infidel. Îmi zbârnâie timpanele. Paralizant, rușinos ca și când ar fi ceva pângăritor, așa sună clipa de față.
Veți fi singure, apăsate de o cadență tristă, târâte urât în tristețe; mai fragile, mai austere, mai ultragiate de timp vom fi prin timp.
Pe câți cai sălbatici, nestăpâniți ar fi putut porni gândurile tale știutoare despre bătăile inimii, pe câți cai n-ai fi vrut să colinzi lumea dacă ți-ar fi fost îngăduit, dacă nu te-ar fi durut așa de rău picioarele?
Brusc, s-au frânt gândurile tale bune, drepte, salvatoare, voinice, prietenești, compătimitoare. Te vor urma la ceruri? Mai sunt bune acolo pentru consfătuirea ta cu necunoscutul? În starea mea de perplexitate, pot fi scuzată dacă întreb tot felul de inepții.
S-a stârnit în mine un galop de răzvrătiri și negații.
Aici, la căpătâiul tău strig în mine, cu sălbăticie nebunească, „nimic nu-i adevărat”. Refuz să accept realul. Necugetarea mea doar tu poate o intuiești și marele divin care mă va ierta pentru nesăbuință, pentru că durerea nu-i astâmpărată, calmă, lămuritoare. Dimpotrivă, nimicește și sublimul care cică, sălășluiește și în ființa umană. Deocamdată, îngrozită, străbat amintiri fulger, povești despre rai și iad, și năvălesc într-o rugăciune. Obosită, nu mai pot sfida sterilitatea hoaștei care nu cunoaște starea de suferință, știe doar s-o provoace.
Atât aș vrea, să te pot face să auzi galopul de gânduri și să crezi că-i o herghelie de cai superbi, nărăvași, care te vor duce în locuri necunoscute.
Să nu percepi că, în locul cailor, ești purtat pe o masă neagră cu rotile.
Asta să nu observi, te rog să prefaci, Doamne, pașii noștri și gâfâiala disperării noastre, în galop de cai fideli care cunosc drumul spre rai!



DRUM IMAGINAT


De două ore stăm doar noi doi, aproape.
Un fel de-a spune. Într-un salon de spital.
Ultima noastră convorbire.
Eu, plină de panică, clocotindă, implorând ceva ce n-a primit nimeni niciodată în situații similare. Nu mi-e rușine să implor cerul, să mă umilesc promițând smerenie și recunoștință în schimbul revenirii tale în lumina de aici.
Înfierbântată, imaginația mea îți caută răsuflarea. Poate-i încă prin apropiere.
Drumul până la cer e lung, ne trebuie o viață să ni-l imaginăm și când e la o adică să-l străbatem, nu putem spune nimic despre el.
Îngust e drumul acela de nu încăpem deodată doi? Sau, flexibil încât, sufletul nu se vede prin meandrele sale.
Lacrimile mele săgetate de lumină. Se înfig în mine.
Pari rușinat de atitudinea mea nestăpânită.
Bocitoarele din corul antic erau pregătite pentru rol. Aveau talentul să dozeze disperarea, uluirea, încrederea că există o lume mult mai bună pentru cel plecat.
Glasul lor nu era cumplit, răgușit, sfârșit.
Rolul în care sunt aleasă să joc nu-l vreau. Nu-l suport.
Mă rog cerului, divinității, lui Iisus să facă o minune și să readucă viața precum era acum o oră.
Mi se perindă în minte, clișee în care te revăd ca în niște oglinzi multiplicate. Pleci la serviciu. Halatul alb îți vine bine. Părul creț. Apoi albit, calmitatea ta. Bolnavii–pacienți, ascultători, încrezători la ușa ta. Se uită urât dacă vin eu și bat. Li se pare că le iau din timpul așteptării lor. Tu pe un vaporetto la Venezia. Marea. Eu. Fericire.
Budva. Raiul pentru tine. Te-ai fi mutat acolo dacă s-ar fi putut.
Cristina agățată drăgăstos de umerii tăi.
Plimbându-te cu Andrada pe malul Adriaticii. Pietricelele verzi de pe plajă. O ploaie. Meda–Patricia cântându-ți cu patima ei de copil.
Urlu.
Lacrimile îmi inundă palmele, vocea, cuvintele.
Lacrima-i limpede deși izvorăște dintr-o vâltoare întunecată. Nu cunosc alchimia lacrimilor de conjunctură. Pe acestea de acum le simt ca pietre lichefiate. Nimic diafan, catifelat în alunecarea lor.
Totul e un mister înnebunitor.
Cine-a zis că misterul e totdeauna, învăluitor, străveziu, opac, atractiv?
Vă spun eu că sunt felurite mistere. Marea plecare dincolo, e un mister care năvălește peste cel rămas într-un mod dezastruos. Fără menajamente.
Lovește direct, scurt, surd.
Nici vorbă de senzații ușoare, verzui, discrete.
Totul e vijelios.
Îți umflă gândirea, simțurile, sufletul ca pe-un balon gata-gata să pocnească.
Pe dinăuntru devii uscat și febril. Nu-ți mai rămâne glagorie să te întrebi cum de mai izvorăsc lacrimile din acest pustiu.
Acum mai bine de-o oră ți-ai dorit ceai. O bucurie simplă. E ultimul gest pe care l-am făcut pentru tine.
Noi într-un dialog indescriptibil.
Nu știu dacă percepi ceva din ceea ce strig, bălmăjesc eu.
Lumina din salon e lividă. Cade cu frică. Doar până la un punct. În rest, e neprietenoasă. Ori, să fie oare, umbra morbidă împrăștiată de hoașca nemiloasă care-și râde făloasă de înverșunarea mea nebunească?
Pentru că, nu-mi vine să cred.
Stau în picioare iar tu, culcat.
Totdeauna, totdeauna și în casă îmi lăsai loc să trec. O curtoazie devenită reflex.
Iată, am și acum, de acum înainte, loc să trec. Mai departe. Uitându-mă mereu în urmă.
Voi trece monotonă, obosită, urâcioasă, deznădăjduită. Posomorâtă. Agale. Cred. Cred că nu voi mai trece sprintenă, viforoasă, victorioasă deloc. Nu mă vei recunoaște dacă ți se va îngădui să mă zărești printre cerurile care ne vor despărți.
Apăsată de-atâtea zădărnicii primejdioase, multe neînțelese te voi privi cu sfială.
I-am promis cerului, toate lacrimile mele.
Limpezi, lungi, întoarse vertical spre înalt. Să facă ce-o vrea cu ele.
Viața rămâne la îndemâna trăirilor mele. Sau invers. Depinde cât voi ști să înțeleg.
Piezișă, deznădăjduită, vijelioasă, densă, molatică, neostoită, plină de neprevăzut va fi.
Călătoria va continua. Și tu voiai să călătorești. Dar, s-au frânt drumurile.
Vara aceasta, prima când nu vei putea să plecăm în vacanță.
Vacanțele cerești dăruite ție, nu cred să aibă palpitațiile celor pământești.
De-aceea, aștept pe malul depărtării.



CEASUL, MINUTELE TALE


Ceasul tău, purtat la mâna ta, încă mai merge. Sunt aproape șase săptămâni de când arată în van orele din casă, din preajmă.
Îl iau cu mine.
Car după mine orele toate măsurate de acest obiect pentru tine. Ritmic, egal. E drept că, acum, arată cu o oră mai puțin decât celelalte ceasuri din vremea noastră plină de țărmuri, de pârleazuri, întinsă și totodată fragmentată.
Am visat într-o noapte că ne duceam undeva să cinăm. Și că era fix, ora unu după miezul întunericului. M-am trezit brusc, la spusele tale, că nu vei mânca decât o salată. M-am uitat, firește, la ceas. Era ora unu fără câteva minute.
O clipă, ceasurile, ritmurile noastre s-au potrivit.
Orele următoare au trecut dincolo de mine lâncede, toropite de indiferența mea. Eram legată, printr-un fir mintal doar de ora aceea. Ora unu noaptea când, poate că, într-adevăr, tu covârșit de nemărginirea din jurul tău, mistuit de dorul celor lăsate aici, sufocat d gravitatea situației, ai dat o raită până acasă.
Pare ceva excentric. Nesocotit.
Să te desprinzi de armonia care se zice a fi imensă, nedureroasă, ușoară și să vii să revezi casa cu aerul ei de acum, livid, stins, agățat prin colțuri.
Să vezi ochii ferestrelor? Neadormite sunt de când ai plecat.
Străluminarea din sticla ferestrelor casei noastre a înmărmurit într-o clipă. Străpunge orele trecute, străpunge orele mioape, spânzurate în uluirea mea, în îndărătnicia mea de a mai crede în minuni.
Ochii ferestrelor noastre mai au impregnată în ele, privirea ta. Din vremea când era calmă, caldă, rotundă. Aștepta. Apoi, se mișca volubilă, scânteietoare, emoționată de bucurie.
Sau dragoste. Căci tu nu osteneai niciodată iubindu-ne.
Ferestrele noastre acum, mai ales nopțile, când caut vreun semn, au ceva din privirea ta din ultima clipă terestră: speriată, tremurândă, întrebătoare, arzătoare, apoi, frântă.
Priviri sticloase caută din ochii ferestrelor spre mine. Privirea mea devine luciu de lacrimă, săgetez tăcerea, o lovesc, o tumefiez cu gândurile mele înverșunate.
Apoi revăd trudiți, ochii tăi, de după ultima clipă, când ți-am cercetat privirea, ți-am ridicat pleoapa, voiam să mă vezi încă, încă.
Era o privire mirată și calmă. Sau vestejită? Așa de repede?
Îmi caut pașii de la o fereastră la alta.
Sigur mi-am pierdut ritmul pașilor mei obișnuiți. Ceasul din hol și ceasul fost la mâna ta nu pot influența cu ritmul lor, ritmul pașilor mei.
Suntem înafara orelor ticăite de ceasurile care-au măsurat și timpul tău.
Între noi, e lumina opacă a ferestrelor marelui mister. Șăgalnică, alteori orbitoare, mi se perindă prin fața gândurilor mele neordonate, mutilate, lumina misterului unde-ai fost dus.
Apoi, mă înspăimânt.
Dacă misterul acela e o volbură? Tu oboseai repede. Erai om liniștit, o lumină pură, prea pură, arzătoare, ți-ar putea afecta retina de la ochiul operat.
Mă sperie. Misterul greu, amorf, prin care nu pot răzbate minutele ceasului tău, prelungirea gândului meu sau nici sălbaticul dor al meu devenit un bulgăre greu, fierbinte în mișcare, gata de atac, mă face să tremur. Și să plâng.
Adânc. Disperat.
Așa cum am plâns acum un an și ceva, când te însoțeam la operația de ochi. Am ieșit în stradă, prin aerul înghețat de februarie, am căutat un gang și-am plâns cu disperare. De teamă.
Acum, teama are colțuri de diamant neșlefuit. Îmi crestează minutele. Respirația. Dacă ochii ferestrelor noastre s-ar sparge și mi-ar inunda privirile, aș zice „Doni, de-aceea am vederea împăienjenită, uzată, impenetrabilă, istovită. De-aceea nu văd nimic în față, doar ceea ce-a rămas în urmă, dar așa, când ferestrele noastre sunt la locul lor știut, doar mai neprietenoase, mai hipnotice, eu, ce mai pot să zic?”



TÂRZIUL ȘI VIITORUL, ÎNTR-O SINGURÃ SECUNDÃ


Am vrut să unesc secundele mele cu ale tale, să revii la viață. Lupta cu fiecare clipă aflată la limita înfricoșătoare n-am câștigat-o. timpul terestru continuă să meargă. Secundele sunt un fel de opoziție, de contestare a inerției.
Tu, inert?
Secundele ard, se-mbulzesc în mine, sufocate, înfricoșate. Iau foc. Sunt rug interior. Halucinantă, lumea vie, a mea, se înghesuie spre lumea nevăzută unde-ai plecat. Vrea să știe, să lupte, să te readucă.
Asta încearcă acum și medicii. Se numește resuscitare. Cu dușmănie, îndârjită, inima mea întrece bătăile ceasului tău.
Sfâșie cu unghiile și gândul rănit peretele invizibil care desparte două lumi. A mea, vie, disperată, neîmblânzită, omenesc de aprigă, spasmodică, devastată, înfricoșată de lumea unde se zice c-ai plecat.
Misterioasă, adâncă, nesfârșită. Fără timp. Plicticoasă. Fără tensionările suferinței.
Păcat că-i nemărginită!
Lumea de-aici e, dimpotrivă. Un revers. Nu o oglindă. E rea și reînnoit, bună.
Târziul și viitorul se înnoadă mereu, o știi. Sfâșieri, fierbințeli mă devoră. Lumea mea nu cuprinde inerția.
Tu ești inert.
Târziul și viitorul sunt concentrate într-o singură secundă.
Cum să-mi fie de-acum înainte pasul în ritm cu al tîu? Cum să mai fie? Și vreau să fie, vreau să știu și vreau și vreau să cred că nu-i adevărată atingerea țărmului acelei lumi, de chiar sufletul meu. E prea nesfârșită. Prea plină de lentoarea necunoscutului.
Mă știi, erai la fel, și tulbureți, și necugetați, sinceri, pătimași, acaparatori de secunde.
Abisalul ne speria. Mă sperie-acum chiar, mă smintește. Și strig deodată medicilor: „mai încercați!”
Viața-i finită, alunecoasă, măsurată onest de creator dar eu nu am puterea să înțeleg. Acum, nu.
Prea molcomă-i veșnicia. Așa pare de-aici, de lângă patul unde stai mirat și resemnat parcă.
E stranie limita dintre lumile noastre.
Nici un constructor pământean n-ar putea-o zidi. Din păcate, nici dărâma.
Iar eu, să stau singură în fața acestei granițe. Rece și nesfârșită. De neînțeles. Sublim de înfricoșătoare. Doamne, nu pot fi decât nestăpânită, rugătoare, nestatornică, păcătoasă. Nu mi-e foame de mistere.
Mă vreau eu cea dinaintea apariției în mine a limitei dintre cele două lumi. Limită adâncă și înaltă. Prea mult pentru mine deodată și adâncul și înaltul.



SUNT EU, VERO!


Tu întins. Eu, Cristi și o parte din lumea terestră stau în picioare. Îți dăm onorul durerii. Suntem sumbri, cu haine cernite, muți. Drumul care te așteaptă e foarte lung. Al nostru, nicidecum atât. Fără comparație.
O vrabie, pe-o creangă din preajmă ciripește, pipernicită. În atâta tăcere ceremonioasă, pare un sacrilegiu.
Gătite cu toate mantiile durerii eu și Cristina te privim întunecate.
Avem agățată de umeri, de priviri, de suflet,spaima. De viața ce va urma după ce ne vom trezi din această clipă. Pământească, nepurificatoare cum s-ar crede uneori, sfâșietoare, turbată, rece, s-a lăbărțat peste respirația noastră.
Îți șoptesc fără vlagă, „sunt eu, Vero”. Aiurită, gândesc la divinitate și totodată mă simt pierdută, stingheră, părăsită. Fără sprijin.
Mă doare în epigastru. Ca și când aș fi fost înjunghiată pe neașteptate.
Într-o luptă nedreaptă cu neștiutul ce urmează, cu lumea trecătoare, cu veșnicia.
Gândul meu, al nostru celor care te iubim, va fi nevoit să facă drumuri și drumuri până la porțile cerului. Închise nouă. Și-apoi, retur. Și-atunci, cum să nu ne fie teamă? La mijloc de drum între cer și pământ, gândul nostru s-ar putea frânge.
Și cine te va mai ține minte, cine de aici?
Poate de-aceea, de frica rece, de necunoscut, de nemărginit, plângea ieri în hohote, doctorul Jebeleanu. Bărbat și medic, dar plângea în fața ta, fost cu câteva ore în urmă, stăpân pe tine, pământean, viu, sincer și răbdător cu patimile lumii. Onest, rugător la cer în secret, să mai fii, să mai fim împreună trecători.
Azi nu mai simt tulburătoarea vijelie în mine. Am fost sfâșiată de clipa aceea rea, neîmblânzită, urâtă, veninoasă, vrășmașă. Stau și mă uit la bucățile rupte din propria mea stare sufletească. Parc-aș vedea un animal căsăpit. Sunt eu cu propriul meu simțământ. Sunt eu, Vero.
Cristina cere apă, dar nu va mai putea răsădi nimic în pustiul din noi.
Poate doar iluzia că vei fi liniștit acolo.
Deși, cu egoism, noi te-am fi vrut aici într-o încleștare cu orele, arzând, terestre, sperând, rezistând.
De-acum încolo, vom putea crede că stelele se vor lăsa lipite de frunțile noastre, pe rând și că, lumina lor va ajunge ca un semnal de iubire până la tine. Vom fi gata să credem și asta.
Vom fi gata să ne strângem propriile grumazuri, apăsat și apoi, să renunțăm la timp. Sau să strigăm cu demență.
Să plângem în mod barbar, rudimentar.
Nimic nu va îngădui însă refacerea unei obișnuite, banale întâlniri zilnice, pământești, acasă.
Întâlnirea de pe urmă, la ceasul promis biblic nu mă alină. Desigur va veni atunci, la ora sortită. Clipa întâlnirii noastre astrale.
Târșindu-mi pașii, doborâtă, fleașcă. Te vei uita străin, căutând firește, ființa cu pași săltăreți, sprinteni, neosteniți. Pășind elastic. Uneori inocent. Curioasă. Zâmbitoare conspirativ, precum mă știai. Surprins de schimbare s-ar putea să te îndoiești că sunt eu.
Nu mă vei recunoaște dacă nu voi fi decât speriată, tulburată, ostenită. Bătrână.
Desigur, voi spune, din nou „sunt eu, Vero”, dar, dacă glasul meu îți va suna răcnit, dogit, de nerecunoscut, sau, halucinant, cu ecouri disperate, ceea ce, în lumea unde nu-i durere și nici întristare, nu se cunoaște?
Poate-mi va mai fi lăsată o scânteie din firea mea știută de tine, voi mai putea fi o secundă, pătimașă, frenetică, necugetată, juvenilă, atâta cât să mă recunoști.
Pasul meu, vioi va face prea mare zgomot prin abis? Mă vei tempera, desigur, voi asculta, numai să mă mai recunoști.
Câte din trăirile, amintirile adunate aici, ai luat cu tine? În nemărginire, ar încăpea cu toatele. Să-ți fie hrană pentru suflet. Altfel, care-a fost rostul lor?
Acum, gata! Începe ritualul. Sobru, perfect, riguros, formal, desăvârșit.
Promisiuni despre lumini fermecate, limpezimi strălucitoare, tainice, pregătite să te întâmpine. O lume implacabilă, inimitabilă, depărtată. Iluzorie.
Va trebui să-i înveți toate misterele?
Fără semeție, răbdător, supus, încrezător. În ce mă privește, aici, voi fi suverană peste felurite tristeți. Corosive, polifonice, inutile mă vor lecui de orgoliul bucuriei că sunt pământesc de vie.



Duminică, 4 iunie

DIMENSIUNI FERECATE


Nu mai e cale de. Nevăzută, solemnă, de nepătruns lumea unde-ai plecat e mereu ferecată pentru mintea mea. Mi se spune, acolo, într-o altă dimensiune. Să înțeleg odată! Mi se repetă, că lumea în care te măsori, sau ești măsurat, nu poate fi percepută de un pământean.
Nu poate, dar ziua-noaptea se zbat în mine întrebări: spiritul tău, în noua măsură este oare neclintit? Ca o statuie să zicem? Sau, are o dimensiune mișcătoare? Plutitoare? După voia Domnului? Sau or fi dimensiuni fixe, precum înălțimea trupului nostru ajuns matur, în metri… atâția cm. Până și această lungime-înălțime se modifică în timp, obligatoriu scade. Să crească n-am auzit încă. Așa e aici. Acolo?
Roiuri de neînțelesuri. Dimensiunea spiritului celor de acolo, de „dincolo”, o fi fiind una tristă? Volatilă, palpitantă, duioasă, mâhnită, după cum se simte spiritul tău să zicem? Că doar n-o fi o dimensiune în centimetri.
Dar, dincolo nu este minut, nu e timp, nu e tăcere, final și început, așa că, iarăși vin cu iertare, și neliniște și zic: mu te înspăimântă veșnicia dacă nu-i nimic schimbător? Dumnezeul atoatefăcător a creat mirarea, bucuria, lacrima, toate sările, chiar furia, dorința de altceva cum să nu fie acestea și în Împărăția lui?
Cum te simți fără simțăminte? Simțăminte, asta erai aici, asta suntem noi, rămașii care nu putem pipăi sau măsura în unități de măsură dorul, îndurarea, mila, înfricarea, liniștea, mânia, iubirea, dar le trăim. Dimensiunile lor e și ea o taină vie. Până la urmă, ce-i drept, zădărnicită de un final de neocolit dar, e vie. Chiar taina de dincolo încercăm să ne-o dimensionăm fiecare după firea noastră vie. Vin așadar, și te întreb în vis, în starea de trezire noaptea, cu tulburarea stânjenitoare pe care-o port mereu în mine: „Și, Doni dragă, noua ta dimensiune spirituală dăruită ție acum de Creatorul, se poate alungi, cât să ne vezi printre ceruri?”
Se zic c-ar fi șapte ceruri.
Cifra șapte este marcată pe ultima filă a existenței tale pământești.
Șapte. Punct. Punct final. Dihotomie după legi de neclintit: trupul în pământ (sau în vânt cenușă) sufletul în ceruri?
Șapte este cifra mea de naștere. După calendarul pământesc, desigur! Mă amăgeam cu felurite scorneli apropos de această cifră. C-ar fi norocoasă.
Dumnezeu a creat lumea în 7 zile. Sunt 7 zile în săptămână. Cică ar fi 7 feluri de și de metalegături mentale, toate confirmând că șapte este un număr ales. Fatidic.
Pentru noi însă este o cifră monstruoasă care marchează retezarea legăturilor tale cu viața.
Până una alta, până ce mă conving de binele care te mângâie acolo, aici, noi, foștii tăi dragi, trecem dintr-o clipă în alta îngroziți, posomorâți, triști, umiliți de un sfârșit brusc, ireparabil. Din când în când răsare consolator gândul că suntem încă vii. Dar nu mai e viitorul, sonoritatea bucuriei.
Ne-am învrăjbit cu propriul nostru timp. Nu mai avem încredere în el, în noi, în candoare.
Toate astea s-au zbătut rănite sub ochii noștri în ziua de 7 și, s-au topit. În vreun văzduh apropiat. Sau depărtat.
Tot una e. Dimensiunile, știi bine, aici, sunt schimbătoare, înduioșător de imprevizibile.
De suportabile.
Dar tu? Plutești? Probabil fără greutatea unor vise, dezamăgiri, boli, patimi sau cuvinte bune, tămăduitoare, pline de neînțelesuri, poți fi ușor, cât să plutești?
Așa înțeleg eu. Alții sunt mai știutori, citesc, explică, imaginează viața de dincolo. Eu nu pot decât să fiu perplexă, confuză, pribegită de întrebări stinghere ca și mine.
Dimensiunea mea spirituală e în permanentă modificare. Măcar sunt sinceră. Înfrântă, buimăcită încă, ticăloasă prin căutările nepermise de întrebările de care sunt atrasă, încerc să te recompun din cele două dimensiuni: cea pământească pe care ți-am cunoscut-o îndeajuns și cea nevăzută, închipuită. Între aceste două dimensiuni se vântură o dorință de neținut în frâu, violentă, atroce, vinovată, neputincioasă, și sublim de omenească; dorința de a ști ce faci. Mai ales, de a comunica din nou. O dorință singuratică între două dimensiuni. Atât de incompatibile. De aceea, straniu, un gol crește între noi?



ÎNCHIZÃTORILE CERULUI, RÃSUCITE CU INIMA


Þi-aș scrie o scrisoare pământească deși știu că nu mai poți citi.
Cu ochii nu. Cu mintea nu. Se spune că în lumea unde-ai fost dus, fosta ființă umană e o simplă vibrație.
Anonimă între multe alte vibrații din univers. O fi o părticică din muzica sferelor? Nu-mi ajută să știu, așa că, nu mă mai amăgesc. Nu-mi mai fac iluzii.
Sufletul, adică spiritul cică trăiește în acele neștiute dimensiuni.
Vorbele mele-s zadarnice. Dar Dumnezeu a creat și zădărnicii? Poate în mersul secret al veșnicei repetabilități viață – moarte, întuneric – lumină, bine – rău, vor fi fiind necesare și zădărniciile. Și frica. Marea frică de necunoscut.
Lacrima, cât va fi trăgând în balanță pentru reîntâlnirea de apoi?
Tutule, Doni dragă, rupe te rugăm, băierile cerurilor dacă ești acolo! În oricare dintre ceruri ești! În Biblie se spune că dragostea mută munții. Atunci niște ceruri din albastru de aer și gratii de nori or fi așa greu să le rupi?
Acolo nu e cruzime, nu-i tristețe. Nici suferință. Nimic nu-ți poate face rău dacă frângi gratiile misterioase dintre noi.
O breșă mică, atâta să faci!
Prin care să ne trimiți o vorbă. Pâlpăindă sau altfel, alunecoasă, fierbinte. Zgduitoare. Numai Dumnezeu poate. Oricum, numai să știu că tu ai fost acela. Un strașnic mort, acolo devenit spirit viu. Îndârjit, să convingi îngerii și pe Domnul chiar că nu-ți cade bine la suflet depărtarea de noi. Dorul, nu-i o ticăloșie. Dorul nu-i tot de origine divină? Domnul nu te va pedepsi, el însuși este iubire. Spune-i cât ne iubești și roagă-l să-ți dea o frânghie cu preț ceresc să cobori. Din când în când.
Scări nu, îl rog și eu să nu-ți construiască. Prea te dureau picioarele.
Pe pământ sunt felurite aparate de imprimat sau transmis mesaje. Acolo nu e chiar nimic? E doar o tihnă nesfârșită? Dar, cum rămâne cu povestea/viață de dincolo?
În ce constă viața aia? Plăsmuirile oamenilor pământeni sunt naive! Flori, verdeață, veșnică pierdere de timp prin grădini celeste. După mărimea, forma, culoarea fiecărei minți pământești. Fantasme, tutule!
Hai, riscă să fii altfel decât toți plecații în veșnicii!
Am pus la cale să vin eu. Dar nu trecând prin ochiul hoaștei. Ea are felurite interdicții. Și-apoi veșnicia ei mă cutremură, mă face să vomit, s-o scuip cu vorbe grele.
Cu mintea voi căuta cale spre tine, dar nu te găsesc decât pe cel ce erai pământesc.
Fii nărăvaș! Nesupus! Tu omul domol poți să te rogi frumos lui Dumnezeu, să te schimbe o clipă.
Spune-mi că poți decoji vorbele pământești și nu-ți place lenevirea. La porțile cerului sunt închizători?
De cine să-i ferească Domnul pe cei de-acolo? El știe tot ce adie. Și dacă sunt închizători răsucește-le cu inima!
Învârte zilele ce-au fost în sens invers. Poate redevin iarăși prezent, încearcă, te rog!.
Răsuflarea îngerilor e normală? Le bate inima în ritm sinusal? I-ai putea ajuta la o adică. Arată-le certificatul de îngăduință divină întru vindecarea bolilor de inimă pe pământ. Și cum acolo nu e durere nici întristare, iar mă-ntorc și zic, ce să faci tu acolo?
Þi-au rămas aici, mulți pacienți netratați. Te caută încă.
Îngerii n-ar prea avea nevoie de un cardiolog. Un medic pribegind fără rost. Să tot umbli așa ca un pierde-vară nu-ți prea stătea în fire.
O rătăcire fără întoarcere? Câte rugăciuni va trebui să pun una peste alta să poată ajunge acolo? Sunt gata să le fac.
Mi-e că voi păți ca și până acum. Se vor răzleți în neant. Nu am nici o lămurire. Ferice de cei care cred și nu-și pun întrebări.
Ce fel de aer e acolo? Poți respira? Știu îngerii ce greu răsuflai, știu ei? Te ajută precum făceam eu? Tremură pentru tine ca și mine? Suntem la concurență voindu-ți binele? Eu întârzii în fiecare zi la întâlnirea cu tine. Sunt pământeană. Multe lacrimi inundă drumurile. Te superi dacă voi întârzia la întâlnirea noastră din cer?



DUMINICÃ 4 IUNIE (o lună de la marea plecare)


Dimineața. După ce, noaptea întreagă am visat cum încercam eu și tu Doni, vii, eram, culmea, vii, ne străduiam să aflăm unde ne sunt tablourile furate de nu știu cine. Mergeam pe la diferite birouri, căutam acte, chitanțe. Eram stresați. Apoi, m-am trezit brusc. Cu senzația că toate lucrurile din casă îmi sunt ostile.
Am mai scris poate asta referindu-mă la vreun personaj din vreo proză. Acum, simt acut cum este de-adevăratelea.
Singurătatea mea își scoate colții.
Vis-à-vis, un bătrân, același de multă vreme, se uită fix în ochii ferestrei mele.
În lumina căreia, plânsul meu se dispersează, tremurând.
Arde o lumânare lângă fotoliul unde stăteai de obicei.
Și, din nou, o zi cu cifra 4.
Azi o lună, tu pus în pământ.
Eu, pe pământ îmi duc pașii adeseori împleticiți. Nesiguri. Triști. Indiferenți la cele din jur —
Beau puțin ceai. Să recompun echilibrul hidric decompensat din pricina lacrimilor.
Dar ceaiul e dulce. Dulcele nu intră în structura stărilor mele.
Plec spre cimitir. Un cuvânt pe care l-am ocolit adesea. Azi, am niște flori în mână, chibrituri în poșetă (ca mereu în ultima vreme) și toată inimaginabila mâhnire purtată în suflet ca într-o traistă. Mă simt înfrântă. Nu mai zic înfricoșată. Mă terfelește o indiferență ascunsă în mine, adânc.
Dar numai și numai când e vorba de persoana mea. Cei dragi mie, aș vrea să fie feriți de orice stare devoratoare.
Doar eu, numai eu am dreptul să-mi pârjolesc viața cu orice fel de tristețe. Nu degeaba am fost pusă în situația asta de grozăvie, furibundă și tiranică.
Să nu-mi spună mie oarecine despre consolare. Cuvânt gol. Se preface-n pulbere dacă-l ating.
Înfrântă, lașă, nu mai pot lupta cu mine însămi.
Aproape c-am și uitat-o pe cea care-am fost. Senină, în legitimă bucurie, nedisimulată uneori triumfală. Arzătoare.
Am trecut dincolo și de eul meu brutal desfigurat, încolțit de revoltă și neînțelegere. Nici înfricată nu mai sunt decât arareori. Mai degrabă adânc rănită.
În jurul tău, aici la locul de veci, înscrise, stau ființe necunoscute ție. Toate bucuriile, toate înfrângerile lor, toată măsurabila lor luptă și nelămuririle și te miri ce dorințe sau încrederi s-au dus uite-așa, ca puful păpădiei în văzduh. S-au stins.
Poate furtunile care se iscă aparent din senin sunt datorate fierbințelii acestor mii de simțăminte devenite praf stelar.
Amestecate, cad apoi răcoritoare peste noi. Încolțind alte patimi. Terestre, vremelnice, oricând prea coapte și prea puțin lămurite, gata să reintre în circuitul secret.
Cât din cele ce-au înflăcărat inima ta mai răsădesc în germeni de fulgere? Noaptea trecută a fulgerat sticlos, tăios, limpede și la geamul meu. Și la cel fost al tău.
Încremenită am privit în față deschiderea fulgerului ca o lamă de cuțit înroșit.
Nu m-a vătămat mai mult decât eram.
Mi-am trimis gândul spre tine. Stăruitor, halucinant, apoi șăgalnic umbrit de ceața tăcerii dintre noi.
Din acest punct, unde-i creștetul capului tău și flacăra asta tremurândă a lumânării, viitorul se arată a fi o ipoteză franjurată de neguri. Printre ele, voi reveni mâine. Eu.



LUMEA ÎN DUNGI VIBRATILE


Cum ar fi ca vibrațiile lumii să dea năvală, toate peste mine? Strivitor ar fi. Așa că, îmi sunt accesibile cu țârâita. Vibrațiile lumii n-ar încăpea în toate tratatele științifice, dar-mi-te într-un biet suflet răvășit.
Alunec pe o coajă de portocală și lumea o văd în mișcare. Eu, slabă, ridicolă, frustrată, mă ridic și cer divinități să-mi deschidă un canal prin care, vibrațiile mele, rebele, atacate de spaima însângerării, să poată întâlni, din nou, vibrațiile tale. Așa spun știutorii care cercetează lumile. Că spiritul tău e acum doar vibrații.
Mă amăgesc că pot lua din vibrațiile lumii din jur, cutez să mi le închipui și cutez să cred că le pot trimite pe lungimea de undă a vibrațiilor tale.
Adică, să ne reîntâlnim. Din prea multă emoție simt însă cum vibrațiile mele se năruiesc și devin o flacără fragilă care se împrăștie apoi în niște scântei. Un joc disperat.
În noua mea înfățișare, vibratilă nu mă recunoști. „Sunt eu, Vero”, apuc să strig printre scântei. Dar glasul nu mi-l aud decât în mine.
Se tulbură din nou vârtejul energetic.
Tu, pare să fii o lumină plutitoare. Caut să te identific, sfinte Doamne, dacă-mi dai îngăduință, lasă picurând, o dâră din lumina care s-ar părea că-i Doni, să prindă grai!
Să-l întreb cum se simte, ce-ar vrea să-i păstrez aici, până la marea întâlnire?
Aștept. Rușinată de neghiobia care-mi trece prin suflet, prin minte, în diagonală, într-o încrucișare fierbinte.
Năruită, vibrația mea e chiar ființa ce sunt: dungată de tristețe. O vibrație obosită, cu umbre. Aproape sumbră, fără sclipire.
O paiață vibratilă, zbârlită, jumulită de așteptări absurde.
Nimic din ceea ce știai că sunt nu mai am. Eleganță? Gingășie? Nimica nimicuța.
Sfera de lumină, care cred că ești, nu poate fi ciobită de sughițatul meu prelung, inutil, fără demnitate. Nu poate, sunt sigură că nu poate știrbi perfecțiunea formei noi de viață pe care ai primit-o deja.
Rămân, așadar, cu ochii spre cer și, din neatenție, alunec pe o coajă de portocală și văd lumea de jos, proiectată în misterul de sus.



CURAJUL


Curajul meu e o căruță cenușie gata să se dezmembreze la orice hop. Tăciunii aprinși, îi ard încheieturile. Roțile-i sunt fumurii și rulează anapoda prin sufletul meu.
Despre curaj îmi vorbesc mulți din preajmă.
Să am curajul să revin la normal.
Va să zică, recunosc și ceilalți că plecarea definitivă a cuiva drag, plecat cu duba de lighioană, intrată în mișcarea clipelor tale, produce o întoarcere pe dos.
Toată mișcarea mea interioară s-a dat de-a dura.
Merge pe-o roată care-și schimbă dimensiunile și ritmul. Îmi înconjoară sufletul, cugetul, timpul. Au mai pățit-o mulți. Cam așa:
Te strââânge între spițele sale când se micșorează, îți stoarce barbar credința, speranța, vanitatea, afecțiunea, și le face un zaț înecăcios. Apoi, roata se lărgește brusc. Trupul tău, simțurile tale se trudesc să nu se rupă. Devin spongioase, congestionate, asudate, ostenite.
Privirea singură caută puncte de sprijin. Înmuiată, cu ochii holbați spre ceva promițător, neîncrezătoare privirea-i singura care caută să reziste. În fața lumii. Lume care merge înainte învăpăiată, puternică, rătăcitoare, deșteaptă, sonoră.
Ușor demontabilă. Ușor de frânt. Dar ea-i un miriapod. Mereu o poate lua de la un capăt. Se salvează. Se reînnoadă imprevizibilă. Dacă vrei tu să reintri în ritmul ei, exiști.
Dar dacă nu??
Dacă nu, roata care ți-a fost hărăzită să-ți măsoare noua ta stare, te va preface într-o halucinație care nu va distinge nici ă soarele. Ruga fiecărei lacrimi nu va mai avea scop.
Tu erai scopul d-a face oamenii bine. Inima lor să bată din nou în ritm sinusal.
Pe atunci și lumea din jur bătea în ritm sinusal.
În ritm sinusal dacă mă gândesc bine. Era o lume rulată în mișcări stăpânite, trecătoare, dar vesele.
Acum roata lumii s-a smintit. În partea dinspre mine rulează nimicitor, îmi toacă mărunt tot ce-a fost statornicie în mine.
Mă las în voia roții cu mișcare imprevizibilă, ciudată, irațională.
Văd cu ochii încercănați o lume smolită. Încercănată și ea. Aveam privire fosforescentă. Plutitoare. Scânteietoare. Acum, lumea o văd într-un nor de cenușă.
Rotirea vrăjmașă m-a prins în mijlocul ei. Chiar în mijloc. Inertă, privirea ta trudită. Mirată și opacă era clipa când ți-am deschis forțat ochiul.
Ne mai vezi oare prin străveziul spiritului? Sunt atâtea povești despre asta…
Ochiul stâng la care-ai fost operat rezistă în lumina cea nouă, cerească?
Îl rog pe îngerul tău bun să aibă grijă, să nu te zgârie cumva lumina de fulger din lumea de acolo.
Altfel, de ce-am mai fost noi trei, eu, tu, Cristina în lupta cu boala ochiului tău stâng? La ce-ar mai folosi c-am învins atunci primejdia orbirii?
Căruța curajului în care mă așază unii, pare, iată că are roți cât niște ochi miopi, placizi, tulburi, tumefiați.
Lumea se vede prin ei, trasă la față, ascuțită, scobită, zgâriată, sângerândă sub lacrimă.
Îmi alungesc gâtul, simțurile, speranța să te văd dincolo de această lume.
Dar, mă acoperă aburul nădușitor al misterului.


Doamnelor, domnilor,
cu săbii de foc
trece timpul
prin noi
împărtășim
aceeași luptă
strategic,
fiecare secundă
ascunde
un cal troian
nechezând
prin trăirile noastre
nesfârșirea
se topește-n silabe
pe care
ultimul cal troian
le călca
în picioare
săvârșindu-le
într-o ideatică
lumină.



DUPÃ


Foștii pacienți de-ai tăi, cu inimi îmbătrânite, încă te mai caută în speranța că le mai poți da clipe de ritm sinusal.
Rămân stupefiați la aflarea veștii: „Domnul doctor nu mai este? Cum adică? Și noi, ce ne facem?”

*
* *

Ornicul din holul casei, nu mai merge. Timpul s-a oprit aici, în acest spațiu după ce, ți-a măsurat pașii atâta timp. Arată la fel, rotund și plat, același ornic despre care-i spuneam Andradei când era mică, „e mare cât o planetă”. Copilul râdea crezând că-i vorba despre ceva hazliu.
Dimpotrivă, ca o reacție aiurea și inconștientă, ceasul electronic de pe vitrină, piuie la oră fixă ora patru din zi și noapte.
Nu l-am mutat din loc. Adesea mă așez pe fotoliu unde stăteai și-ncerc să înțeleg cum vedeai tu din acest loc, trecerea timpului.

*
* *

Umbra Ritei fostul câine lup pentru care cumpărai mâncare, se mai arată uneori în lumina lunii. Privirea ei împăienjenită din ziua când a murit, încă se mai plimbă între memoria mea și înserările tandre. Ziceai c-a murit de tristețea unei despărțiri presimțite.
Eu am preluat aceste înserări și simțăminte. Le tencuiesc cu lacrimi. Mulți își construiesc case. Tu, ai acolo măcar un mal de care să te sprijini? Că tare te mai dureau picioarele!

*
* *

Medana spune „mi-e dor de tutu”, vreau să-l văd. Noi nu găsim răspunsul potrivit. Încă nu are cinci ani și nu poate înțelege nemărginirea în care te afli. Mai amânăm momentul în care-i vom spune ceva, oricum nu convingător. Cum să înțeleagă un copil împietrirea?
Un ursuleț alb de-al ei îți poartă numele. Ea crede că-i vorba doar de o depărtare. Ajustabilă.
Tăcem.

*
* *

Trei zile și ceva, la intrarea în blocul nostru a fluturat un steag negru. Încă mai flutură în sufletul meu. Peste pașii mei. Nu-ți plăcea culoarea. Acolo sper să fii tu însuți lumină.

*
* *

Vecinii noștri s-au adunat să te revadă. Nu mai cereau consultații emoționați, chiar speriați că le-ai putea spune că inimile lor bat la fel și-n cer. Ei vor să mai fie adevărați, măguliți de speranța binelui pământesc. Convențional, te regretă, se mișcă superstițioși prin durerea mea, închid ușile de teama zădărniciei care, obscură, nemotivată, ar putea da buzna și peste ei.
Domnul Bârsan de la doi, care-ți dădea sfaturi despre mașini, aflând mai târziu de plecarea ta, a plâns laolaltă cu mine.
Sunt biruită de încă o zi.
Ai ceva să-mi spui? Încearcă, Doni dragă!

*
* *

Am făcut un lucru pe care nu l-ai fi conceput în condiții normale. Þi-am vândut mașina. La care țineai atât de mult.
Cristina, deși lovită de plecarea ta s-a străduit să poarte discuții preliminare cu viitorul cumpărător. Om cumsecade s-a dovedit a fi. Trebuiau plătite ratele la bancă, dar eu, mă simt de parcă aș fi săvârșit un act mârșav.
Odios. Vrednic de dispreț. Viața și moartea s-au încăierat în așa fel încât, eu a trebuit să ies în față, zgâriată, aiurită și să mă simt ca o ticăloasă.
Îndur.
Din prețul mașinii tale, am rămas în mână cu o hârtie pe care stă scris, cernit, „Certificat de moștenitor!
Ce viclenie a sorții! Nu mi-aș fi închipuit niciodată așa ceva!
Îmi vine să dau foc iluziilor vechi, să le spintec feroce. Neîmblânzită și cruntă sunt în neîmpăcarea mea.
Dușmănoasă și aprigă, ziua trece suliță, prin mine.

*
* *

La picioarele tale, acolo unde ți-am așezat corpul, era în ziua neagră de duminică, 7 mai, ora 15,30, un liliac înflorit. Peste câteva zile, a înflorit un trandafir. Eu ți-am ales locul acela. Cine-ar fi putut altul? Cine?! Eu am fost arătată cu degetul divin, și, s-a decis poate încă de când… nu ne știam „tu, femeie, fiind, va trebui să-l conduci pe ultimul drum, tu având pași încă vii, el purtat fiind pe aripi de aer”. Eu, Doamne, eu a trebuit să văd, să aleg locul „acela” pentru el… M-am achitat de îndatorire. Ce mai am de făcut? Bat drumul până acolo și trag mine după sentimentul că merg la o întâlnire foarte, foarte tristă. Vis-à-vis, peste drum, în diagonală de partea ta stângă, stă scrisă o reclamă batjocoritoare pentru noi: „Decorați-vă viața cu… produse de la…”

*
* *

Te-am visat, te-am visat din nou. În aceeași bluză gri, cu care ai plecat de acasă. Eram calmi, aproape veseli. Amăgirea din vis o fi o fațetă a subconștientului meu care nu vrea să înțeleagă irecuperabilul.



Martiri, oșteni, răufăcători,
femei damnate,
cugete simple.
stau, așteaptă,
se miră
acolo
arși de patima întrebărilor?
vor un recurs
izbăvitor
pentru
bătăile inimii lor
în paradis?

*
* *

Umblu ca un om foarte, foarte obosit. Știi ce mers aveam… rapid, agil „ca o săgeată”, scrisese cineva într-un interviu. Ei bine, acum sunt stupidă. Plâng, și dacă aud că vrăbiile din fața geamului încă mai ciripesc, mă întreb, cum, de ce nu auzi și tu?
Merg abătută, biruită… Mi-a spus ieri, un coleg: „Nu ai decât două variante: ori te lași pradă zguduirilor interioare și clachezi, devenind o povară apoi pentru copiii tăi, ori, capul sus și… drept înainte”!
Are dreptate. Dar eu, mă ridic greu. Mă simt cosmic de tristă. Fără strălucire în priviri, în gânduri, în speranțe. Mă târăsc. Un pic, din când în când mă ridic, tatonez câtă durere mai e în lume, și, din nou, cad.
Eu, cea fostă spontană, extravertită, frenetică, atât de iubitoare de comunicare, stau în casă, apatică… Covârșită.
Din când în când, mă amăgesc și mă imaginez că vorbim, că vorbim.
Fetele oare cum simt drama acolo, departe? Oricum, Medana nu știe. E mai bine. Să fie apărată.

*
* *

Totuși, nu pot spune că nu lupt. Am rezolvat mai toate actele. Sute de hârtii. Datoriile, de asemenea, le-am stins. Greu mi-a fost la bancă. Zeci de reveniri, hârtii, aroganța celor bucuroși, care nu știu cum e să ai sufletul ca o piatră fierbinte pe care o porți în piept.
Dar cel mai greu și mai greu mi-a fost când a trebuit să luăm aparatele din cabinetul tău. Ședeam pe un scaun și așteptam să mă muște fiecare clipă din derularea întâmplării.
Tu chiar nu erai pe fotoliul tău de consultații?
Mă întrebam…

*
* *

Te-am visat supărat că nu mai aveai loc de muncă. Știu cât iubeai meseria de-a face bine altora. În vis, eu îți promiteam că lupt, că deja ți-am găsit o jumătate de normă la un spital. Eram pe durata visului, din nou puternică, gata de acțiune, susținătoare.
Magia unei clipe. Atât a fost. Mă ispitește iarăși lacrima. O înghit.
Încerc și așa.

*
* *

A plouat mult. Oare privești printre stropi spre casa noastră? Preotul spune la fiecare întâmplare atroce numită marea plecare, „adormitul robul lui Dumnezeu”. Înseamnă că spiritul doarme și el? Doamne, lasă-i vie măcar scânteia numită spirit ori suflet! Chiar dacă hălăduiești căutând un loc asemănător cu cel îndrăgit aici, măcar să fie în mișcare. La locul de veci, stai în aceeași poziție, împietrit și asta mă doare mult. Eu vin, ca la o întâlnire cu tine de fiecare dată, întâlnirea noastră-i o himeră vânturându-se năucă prin simțurile mele ostracizate.
Azi, sâmbătă, 10 iunie, am făcut pomenirea numită parastas… Mi-a tremurat stomacul. Aveam emoții negative cumplite. De ce mai mult decât ieri? Parcă eram gata să regizez ultima noastră întâlnire. Și nu era drept pentru că tu, contrar obiceiului și dorinței tale, a mea, nu vei veni.
Poate-ar fi bine ca parteneri de viață să plece să meargă și dincolo, deodată.
Și-ar împărtăși temerile, menirea sau cine știe ce stări necunoscute pe pământ. Așa, tu de unul singur, eu de una singură, pe cont propriu, îmi storc de vlagă fiecare neuron. În zadar.
Nu pot tranzacționa în acest caz, nimic. Aș da casa toată dac-ar fi să mai fii viu. N-ar conta unde-am locui. Pământul e mare.
Pentru mine, singură, mult prea mare.

*
* *

Îți reconstitui silueta în diverse locuri din casă. Lucrurile, multe, mai poartă amprenta degetelor tale.
Mă tulbură. Pămătuful de ras lăsat exact cum l-ai pus, pasta de dinți, un tub cu unguent… Nu mișc nimic de la locul său.
Numai durerea se mișcă grețos de învingătoare prin mine. Mai știi, vacanța de la Kușadasi? Mi-a spus Ildico A., cum mereu vorbeai numai despre mine când eu eram la plajă. Mă divinizai.
Așa era. Așa a fost.
Continuă zbaterea în mine. Și plouă. Azi te-am strigat stând în picioare la căpătâiul tău. Þineam în mână corespondența care continuă să sosească pe numele tău.
Veșnicia dintre noi m-a înspăimântat și-am fugit spre dincoace de zidurile unde sunteți voi, cei adormiți întru veșnicie înaintea noastră. Dar, va fi fiind o ordine ca într-un șir, fiecare ......... pe locul său, fără să-l poată schimba?

*
* *

Îți voi sădi la căpătâi un copac.
Nu știu încă dacă va fi un nuc precum sunt împrejurul tău. Ochii mei când plâng, au culoarea nucilor crude. Ar fi ca și când te-aș privi din fiecare frunză. Dar frunzele de nuc au gust amar. Un salcâm? Ar înflori în fiecare primăvară pământească.
Nu te-am mai visat de trei nopți. Și doar, mă gândesc în fiece secundă la tine, la cele întâmplate. Mă uit la C.D.-uri și poze cu imaginea ta. Subconștientul meu nu-ți mai scoate la iveală chipul. Înseamnă oare că nu el mi te aduce după clipa nefastă, în vis? Alte secrete legături, meta-legături?
Altele?

*
* *

Toată lumea spune că, om mai bun și mai blând ca tine nu a întâlnit. Asta ne ajută la ceva? Vor veni Andrada și Medana, știai că vor veni. Mult ți-ai dorit să le revezi… Dacă Dumnezeu ți-ar mai fi îngăduit doar două luni de viață, ți-ar fi fost împlinită astă mare bucurie. Dar nu. Nu. N-a fost să fie.

*
* *

Am observat că de atunci, din duminica nefastă, în cimitir, niciodată n-am mai auzit ciripitul vreunei vrăbii măcar; e o liniște nepământească. Nu le place aerul înțepenit. Nici lor. Or fi având vreun simț aparte și percep ele ceva. În copacul pe care-l voi sădi la căpătâiul tău, aș vrea totuși, să vină o vrabie măcar. Nu ciori. Ele trăiesc trei sute de ani și ar părea o sfidare.
Ieri, am văzut pe mormanul de pământ care te acoperă, doi melci. Băloși. I-am aruncat. Cu ciudă. Ei aveau viață, tu nu.
Și-am plâns.

*
* *

Cristina, Crisu tău, iubirea ta ca răsuflarea, nu-și dezlănțuie sentimentele asemenea mie. Þine imaginea ferecată în sufletul ei de copil. Te-a iubit enorm. Nu dă imaginea ta celor din jur, nici nu are cui. Toți sunt niște străini care nu te-au cunoscut. Măcar eu, vorbesc despre tine cu oricine te știa și, automat, chipul tău prinde viață. În mintea noastră, redevii o clipă, iluzoriu, cel care-ai fost cu adevărat.
De fapt, ești și nu ești.
În acest gol alunecă glasul nostru strigându-ți numele.

*
* *

E miercuri. Din nou în calendarul lăsat să se deruleze aici, printre noi…
M-am oprit în fața geamului de la cabinetul tău. Strigam numele tău în gând. Și mi-am imaginat că te văd, ca atunci ultima oară. Erai frumos. Mi-ai spus că tocmai veniseși de la stoma. Era ora 16. Era 3 mai. Și ne-am înțeles că vorbim acasă. Ca de obicei. Am vorbit, dar la spital. Tremurai. Dar erai viu.
Ultima ta seară pe pământ avea o stea în proces de stingere. Nu bănuia însă nici unul dintre noi.

*
* *

Toți cunoscuții noștri, prieteni, vecini, colegi, sunt bine, sănătoși. La fiecare întâlnire cu vreunul, repovestesc acele secunde care, între timp, s-au alungit de la pământ la cer.
Gândul meu străbate neîncetat această distanță.
Fără nici o certitudine.
Cumplită pedeapsă că nu mai pot comunica, nu se mai pot auzi cei de-acolo cu cei de aici. Între cele două lumi nu sunt scări.
Și dacă-i vorba de buni și dacă de vrăjmași, criminali, hoți, disprețuitori a toate.
E dreptatea cea plină de taine.

*
* *

O doamnă, administratoare la cimitir, râdea în cascade! Cu niște bărbați, laolaltă. Mă uitam… „De ce vă uitați așa doamnă?” m-a întrebat. Reproșativ. Continuă: „Suntem născuți ca să murim. Toți vom…”
Acesta-i sensul?! M-am depărtat spre locul tău. Mormanul de pământ unde sălășluiești cu trupul, părea uriaș.
Vedeam negru. Și cerul.

*
* *

Ai fost odată un bărbat frumos, bun, corect, între ceilalți, la fel, sau diferiți. Dar ai fost și tu împreună cu ei, ai fost viu. Cum să-i explic Medanei-Patricia că tu ai fost scos din cursa vieții? Din nou mi-a spus, „dacă vii la noi, în Canada, trebuie să-l iei și pe Tutti… De-adevăratelea să faci asta!”
Chiar de-adevăratelea? Nu voi putea. Și cât ți-ai fi dorit! Cât aș fi vrut! Voi ordona în bagaje fotografii, CD-uri, însemne contrafăcute ale imaginii tale. În memorie și-n suflet, va fi figura ta într-o continuă mișcare.
Ca-n viață. Atâta doar că va avea mereu, miez de umbră.

*
* *

Toate chipurile tablourilor din casă, pare că se uită în jos. Peste culorile picturale, un abur. Un fel de împăienjenire.
Și dacă mi se pare? Nu se poate să mai revii, deschizând ușa? Legea imuabilă zice, nu. Nu s-a mai întors nici regele Solomon și nici renumiții regi ai Egiptului. Și-aveau palate și putere pământească.
Disper. Înțelepciunea din pildele lui Solomon sau psalmii biblici, nu încape în mintea mea.
Ai fost, ai privit, ai râs, ai sperat, ai trăit…
Va trebui să conjug verbul a fi lângă numele tău, doar la timpul trecut.
Gramatica-i defectuoasă pentru mine de-acum încolo.

*
* *

Auzi cum zilnic închid, deschid, ușa cu cheile tale? Amprentele tale mi se adâncesc în carne.
Auzi clinchetul cheilor? O chemare.
Așa mi-aș dori. Poate… totuși sunetele familiare ție s-au strămutat în vastitatea cerească. Au ecou sideral? Ar însemna că, nu doar corul îngerilor sună – răsună în jurul tău. Ci și sunetele cunoscute, de-acasă. Ce muzică!

*
* *

„Viața merge înainte”, spuneai cu diverse prilejuri. Încotro? Spre inevitabilul final? De-aceea azi, mâncarea n-avea gust normal. Am aruncat-o.
Și-am vomitat între percepte filosofice scrise în casă la vedere pe unde trec mai des. Să le am în fața ochiului/gândului. Ca să le urmez.
Amăgeală. „Viața merge înainte” după reguli care se îneacă în golul dintre mine și tine.

*
* *

Sunetul de alarmă al oricărei ambulanțe mă străpunge oricând, oriunde îl aud. Îmi amintește de momentul când ai fost dus la spital. Cred că tot așa suna. Ascuțit. Răscolitor, șuier de alertă. Urlet. Sfâșietor, lugubru și cu ecouri de frică. În plină zi, văd umbra morții sinistră. Spre tine, când s-a furișat era înserare. O fi stat parșiva lângă mine când tu erai pe patul spitalului. S-o fi legănat în disperarea mea fățișă. Noi n-am simțit-o. credeam doar în bine. Așa se spune. să gândești pozitiv. Însă nouă, mie, nu mi-a folosit la nimic.

*
* *

Luni, 9 iunie

CA PE O HAINÃ?


Þi-am aranjat pământul de pe mormânt. Să-i dau o formă. Era foarte cald. N-aș fi crezut că voi putea să fac asta vreodată. Eu și pământul. În gestul mâinilor era o înțelegere pustiită între mine și pământul povară pentru tine. Afânat, mut, fără luciu, enigmatic, ostil.
Trebuia să-l îmbunez. Să te țină în adâncul său cu îngăduință. Să nu se învârtoșeze, să nu se năruie peste tine.
Avea ceva mefistofelic, negreala pământului.
Apoi, s-a pornit, din senin, o răzvrătire de nori și ploaia veni piezișă, cu junghiuri peste mine. Picături ascuțite îmi răvășeau părul, cuvintele. Un amestec straniu cu lacrimile.
Un joc încruntat, îndărătnic, tulbure între veșnicie și florile aduse, sădite aici de mine.
Urmele zădărniciei se înscriu pe vânt, pe nori și-n mine.
Am fugit acasă cu speranța că tu ești acolo, venit din nou la adăpost. Aiureala îmi ține de urât. N-o alung.

*
* *

Gânduri trăsnite… Dac-aș putea, aș număra bolnavii pe care i-ai tratat în viața ta, dacă unii au trecut pragul acela, dincolo de care ești și tu, i-aș ruga să implore mila Dumnezeiască să ai pace și puțină bucurie. Cei vii, am fi cu toții un cor pământean de izbăvire. N-ar lipsi nimeni.
Dar, nu pot face nici așa ceva.
Cuvintele negării nu pot fi înduplecate. Stau ca niște ziduri fără de capăt în fața mea.
Tu n-ai putea găsi pe-acolo un heruvim, serafim, un înger binevoitor să te ajute să trimiți un semn, să știu că iadul nu-i decât o scornire și că tu, ești mulțumit?

*
* *

Din nou joi. Ziua nefastă încă-mi străfulgeră ființa.
Fiecare trăim de atunci despărțirea pe măsura puterilor noastre.
Eu, azi, nu mai am putere.
Doni, n-am bănuit, nu-și poate imagina măcar o persoană dintr-un milion cât de greu îmi este. Și-mi va fi. Exact cum ai spus: „Vero, ce greu își va fi fără mine!”

*
* *

Îmi sprijin zilele de întrebări. Multe, sunt într-atât pământești încât, se totalizează din lipsă de raționalitate statornică. Pentru că noi, pentru că eu, la fel ca și întrebările mele, suntem trecători/trecătoare.
Și totuși, dacă-i adevărat că ai devenit un corp eteric, plutitor, ușor ca un nor, ce s-a ales din atâta știință a vindecării bolilor pe care ai învățat-o?
Veșnicia nu are nevoie de mintea celor sosiți acolo?
Totul se stinge brusc, într-o o uitare? Așa cum ai uitat numărul meu de telefon când ți-a venit rău?
La spital te-am întrebat de ce nu m-ai sunat imediat. Uitasei numărul, ai zis. De frică.
Putem iubi veșnicia? Chiar dacă ne înfricoșează?

*
* *

De câteva zile și seri, țin lângă mine două fotografii făcute acum doi ani, la Veneția. Tu, în fața unor bărci. O strălucire încremenită pe hârtie. Aveai un aer meditativ. Bărcile, albastre. Apa, de culoare închisă. Apoi, tot privindu-le, pare că bărcile o iau spre răsărit, se topesc în lumină, devin o scamă.
Rămâi doar tu în imagine. Mă cuprinde panica. Teama să nu devii și tu, parte din liniștea opacă din jur. Nu era nici o altă ființă, erai/ești singur pe mal, eu, fotograful de atunci, sunt acum în panică, vreau să te ating, nu vreau să devii scămos, plutitor peste bărci și apă.
Te-aș vrea din nou viu.
Aburul are solzi alunecoși, nu pot să mă sprijin.
Alunec.

*
* *

Azi e din nou duminică, peste lume, sunt 7 săptămâni de când, cu aer trist imprimat pe față, ai stat impasibil la strigătele sufletelor noastre pulverizate de durere. A trebuit. Legea cea grea ne despărțea pentru totdeauna. Azi disper ca și atunci. N-am aflat calea spre echilibru. Poate că nici nu există. Și nici nu mai vreau. Durerea mă însoțește ca aerul din jur. Aseară m-am uitat la un DVD în care, erai și tu. Într-un joc d-a v-ați ascunselea cu Meda. Și erai viu, camera s-a umplut de prezența ta, am fost câteva clipe împreună din nou. Apoi, nu, nu, nu. Și totuși, mai aștept încă să fii. Amăgirea e un fel de balsam.

*
* *

E o căldură sufocantă peste oraș. Mă întreb cum ai fi suportat-o cu astmul tău. Mă întreb multe. Mama doamnei Ișvănescu, are aproape 90 de ani și tot îi este frică de marea plecare. Nu vrea încă.
Tu cum o străbați?

*
* *

Te-am visat că erai lângă min în mașină. Mă întrebai cât trebuie să aștepți dacă eu cobor… nu se știa încotro urma s-o iau, dar, se insinua ideea că te lăsam și plecam departe, în depărtare.
Festele jucate de subconștient.
Din realitate, îți pot spune că mai sunt persoane care, abia acum află că tu ai plecat. Azi, un medic în vârstă a rămas perplex la aflarea veștii.
Pentru că bunătatea lumii e știrbită. S-a frânt o parte din ea când tu, cel mai bun și blând om din lume, ai pășit dincolo. Bunătatea n-a mai avut sprijin pe umerii tăi și s-a surpat.

*
* *

Miercuri 27 iunie.
Sunt exact două luni de când ai plecat de acasă la policlinică și n-ai mai venit. Am fost la cimitir. Azi, ca la o… cernită aniversare deși-i zice comemorare. Aveam flori care-au pălit în soare cât am stat eu, disperată și năucă în picioare, iar tu, în afund, în pământ, culcat.
Obsedantă, o dungă în pământul de deasupra ta. Crăpat, în dungă, longitudinală, era ca ....................pământul.
Prin mine, de-a pătratul, d-a triunghiul ascuțit și d-a toate formele geometrice, trepădau firii veșniciei.
Devenisem cleioasă în suflet. Ca o magmă fierbinte din grunzuri de pământ și vremelnicie.
Nu mă mai avânt în cuget până la cer. Nu mai vreau să-ncerc să dau o raită. Știu că nu te voi găsi. Gândul meu, în zbaterea de-a v-ați ascunselea între legile imuabile și trecătoarea clipă, a obosit.
Iau drum spre casă. Dunga pământului crăpat în două deasupra ta, mă urmează ca un fir negru. Taie. Trece și prin lumina zilei. Și prin pașii mei. Dar, nu mă sperie. Mai mult decât să mi se încolăcească de gât, nu poate.

*
* *

În cartierul nostru, îndrăgit de tine, lumea repetă aceleași treburi: cumpără, vinde, se plânge de căldură, de furtuni, de boli se bucură din varii motive. Și deseori mă întreabă de tine. Îți re-construim imaginea din vorbe. Eu, o banală siluetă în negru, n-ai fi mândru de mine. În schimb, fosta mașină a ta, continuă să arate la fel. Și, noul proprietar i-a păstrat aceleași numere.
Măcar atât să fie ca înainte.

*
* *

Dimineața. În fiecare dimineață se revarsă din mine disperarea. Mai întâi aștept să-ți fac apariția. Colind dintr-o cameră în alta. Tăcere. Mângâi ceasul de mână fost al tău. Și-apoi, dintr-o secundă spartă, izbucnește turbată, vrăjmașă, disperarea. Uit de blândețea rugăciunilor din cartea de la căpătâi, de tihna și splendoarea raiului unde-aș putea crede că ești și, plâng. Jeluitoare, rugătoare, lacrima îmi sapă șanțuri în priviri. Văd lumea în ape clătinându-se.
De la geamul unde-ți plăcea să stai. Copacii îmi par tulburați, cu trunchiurile îndurerate. Frunzele nu mai sunt verzi-mătăsoase. Aș vrea să plec la tine. Fără nici un rafinament, fără nostalgii, ci răzvrătită, nerăbdătoare. Apoi, înfricoșată de ce-ar spune fetele, revin la starea de durere umilitoare. Fetele ar crede că nu le-am iubit îndeajuns de-aș alege renunțarea la viață.
Așa că, redevin dizgrațioasă cu lacrimile și sughițurile întinse ca un elastic de la ispita păcătoasă, până la noduroasa acceptare a tot ce înseamnă clipa de față.
Măcar nu voi trăi monoton. Se va zvântura în mine viața, insolită, prăpăstioasă, tăbăcită, jupuită de tristeți.
Schimbătoare, schimonosită, cu șubrede temelii.
Lacrima de azi mă zgârie. Deși nouă, originală, nu făgăduiește nimic. Te strig. Mai înghit o pilulă dătătoare de iluzia liniștirii sufletului. O minciună pe care o experimentez după regula vieții pământene.

*
* *

Am dat jos de pe perete tabloul cu clownii. Mi se părea că în farsa colorată, ne aflăm și noi. Pierduți, căutându-ne la infinit.

*
* *

Te-am revăzut într-o filmare de acum un an. Erai chiar tu, cel din memoria mea. Din sufletul, subconștientul, zilele, nopțile mele din totdeauna. Erai ca într-un vis. Pentru că, realitatea nu te mai vrea.
De aceea, sunt patetică, penibilă, brutalizată, lamentabilă și-n viitor.
Mă bântuie nămoluri vineții, negricioase. Continui să înghit pilule homeopate. Lupt va să zică. Nu ca să uit. Ar fi trivial de crud. Știi că niciodată n-am vorbit trivial. Încerc să mă re-dimensionez. Cică-i obligatoriu. Spune lumea toată. Dacă Dumnezeu mi-a dat forța vieții, am îndatorirea să fac tot ce se poate. Adică să merg fuga marș, sau în pas agale, sau târâș, ori scuturat, strâmb, sincer, neghiob, dar să merg mai departe. Măcar din curiozitate.

*
* *

Azi este 30 iunie. În calendarul nostru particular cifra a fost ca o zi de sărbătoare. Într-o vineri, 30 iunie a fost căsătoria. Început și sfârșit de viață în doi.
Înainte de-a se lumina, părea că îngerul meu bun, mă ținea pe genunchi și-mi șoptea „să mergi încetișor, azi trebuie să auzi fiecare clipă cum crește și descrește. Altfel decât oricând altă dată. Poate înveți ceva din asta”, zicea îngerul optimist.
Eu, am deschis ochii amăgindu-mă. Fracțiune de secundă păcălitoare.
Lumina unor sărbători de 30 iunie din alți ani, s-a aprins în memoria mea. Flacăra mă purta ilogic, de la un secol încheiat la începutul altui secol, cel de-acum. Se făcea c-aveam siluete din fulgere. Îndrăzneți și aprigi. Clipele se ciocneau ca într-o răfuială. Cu cine?

*
* *

Mă pârjolesc în neînțelesuri, sufocante, răvășitoare.
Dovadă că taina clipei aceleia când ai plecat, poate fi răutăcioasă, provocatoare încă.
Am o privire sălbatică. Îngerul îmi face din deget admonestându-mă.
Devin fragilă. Fierbințeala simțită până acum îmi lasă urme de scorojeală pe suflet.
Mă schimb. Sunt molatecă. Fără vlagă.
Nu pot spune o dezmierdare către cer. Totul e greu, lipit de pământ, iar cuvintele sunt din lut, nu pot urca la ceruri, la tine.
Sunt o ingrată incapabilă de-o mângâiere pe care s-o expediez spre rai.
Tremur, mă trudesc să fiu milostivă măcar cu mine însămi dar, mă văd fleașcă, pipernicită, nevrednică să număr câte cuvinte ar trebui pentru a zidi o scară a mărturisirii către cer… Acolo e văpaie sau legănare de vis și uitare? Cârpesc lumina cu puncte și punctulețe stacojii, flexibile, fragile, îngemănate cu respirația mea lâncedă.
O zi pământească gravă. De nepovestit.
Străvezimea ploii care s-a pornit e o perdea alunecoasă între mine și tine.
Un spulber de priviri care nu se mai pot întâlni.
Fugar, îmi treci prin minte și revii de nenumărate ori. Prin asta știu că sunt încă foarte vie.

*
* *

Peste două luni de când ai plecat definitiv. Singură coroana din flori artificiale adusă de Adriana mai rezistă. Toate celelalte flori menite să-ți amintească de frumusețile pământului, s-au ofilit. În pământul de deasupra ta, nu vor rodi decât ierburi și anumite feluri de flori. Tăbăcit, secătuit, zbârcit pământul care te acoperă. Îl urăsc. Nici un strop de lumină nu cuprinde tina. Orice văpaie, nu doar a disperării mele, se stinge îndată ce atinge pământul acesta. Întunecat, fără nici o celulă transparentă sclipitoare.
Doar florile albe și roșii din coroana fixată de Adriana cu o sfoară de crucea pe care-i înscris numele tău, doar culorile și cuvintele de pe panglică îți țin de urât.
Cuvintele mele zboară. Lacrimile mi se prelungesc spre cer. Tu, te dispersezi. O parte în pământ, o parte vie, acasă, în imaginile din mintea mea, și cât ai fost esență ești acum dincolo de zidul înțelegerii.
Dreapta, stânga, dreapta. Aleile vieții cotesc spre moarte.
Mă sperii.

*
* *

Vor veni fetele. Ultima dorință a fost să vorbești cu ele la telefon. Medicul a spus să mai așteptăm. Emoțiile puternice nu-ți erau recomandate. Mai aștepți și acum dacă-i adevărat că spiritul nu dispare. Și durerea-i de origine divină? De-aceea mă fulgeră și când cred că dorm? Măcar tu, să n-o simți. Să cred că acolo nu-i nici durere, nici întristare? O liniște imemorabilă care nu marchează nimic să-ți fie oare în jur mereu? Nici un superlativ din cele trase în lesa vieții nu încape? Nici măcar năprasnic, atroce, teribil, zguduitor, arzător, precum s-au arătat clipele când am înțeles că nu mai ești?
Noi le trăim pe toate, mai știi că asta face parte din viața pe pământ?
Decât veșnica tăcere, mai bine așa. Ne simțim măguliți că simțim insulta vieții și a morții. Eu, una, de aceea te plâng. Ticluiesc în minte ce să fac să simți și acolo ceva. Din lupta brutală cu însemnele de flacără ale clipelor leg ceremonii de cuvinte duioase, forțate să ajungă la tine. Poate inutil. Dar nu vreau să fiu de partea înțepenirii. Mă rătăcesc printre stări încâlcite, reiau drumul unor zile brăzdate de fulgerul durerii și mă mint că simți că te fac părtaș la viața mea, dar, măcar nu e mereu tăcere în preajmă. Mă compromit înnodând vise care au doar logica dorului meu de-a mai continua ce-a fost viață în doi.

*
* *

Doamne, îți mulțumesc! Ai avut încrederea, m-ai ales, zicând, poate, „femeie, tu poți trăi la puteri sporite, strășnicia singurătății!”
Singurătatea e un… e ceva șiret, nezgomotos.
Ca o vinovăție.
Nu-i întâmplare. Nici cuvânt nu este.
Singurătatea e un ce aprig, amar, uneori duios, răutăcios, te bramburește, de la îndărătnicie, la nepăsare.
Ai crezut în mine, Doamne, că voi putea să-i simt dogoarea, fără să explodez. Să renunț la jovialitate și încântare.
Un frig biologic, drept haină a sufletului este singurătatea.
Sunt o aleasă.
Întrebările dezlănțuite, ascuțite, morale și nu prea, au loc larg de manevră prin mine. Cu desăvârșire sunt înfrântă în fața clipelor vesele din lume.
Cu strășnicie nu mă mai bucură nimic.
Doar printr-o milostivire divină poți fi gata să înghiți scursura clipelor seci, deșarte, smintite de zădărnicia așteptării.
Veșnicia? Mi se pare plictisitoare.
Singurătatea, măcar face parte din viața simțită. E aproape palpabilă.
Veșnicia-i doar imaginată. Sau, în cel mai bun caz, trece pe lângă normele filozofico-existențiale, luminându-le iluzoriu.
Singurătatea este lacomă. Nu mă lasă atacată de nici o patimă nu mă lasă în voia altor simțăminte. Le sugrumă încet-încet pe toate.
E smintită rău ca stăpână peste cuget și inimă.
Mă îndoaie, mă obosește până la iluzia purificării.
Nimic sublim. Doar personal. Singurătatea care mi-a fost dată, mă strânge într-o plasă. La vedere.
Lumea toată se miră, se uită și se roagă să nu fie prinsă și ea în vârtejul acesta.

*
* *

Plantez o floare acolo. În pământul cumpărat pentru trupul tău. Nimic nu se potrivește. Dacă o pun la căpătâiul tău, gânduri grețoase mă opresc. E ca și când, rădăcinile plantei se vor hrăni din celulele creierului tău. Scabros. Revoltător. Profanare.
Mut floarea spre dreapta. Pare că-ți crește din ureche. La stânga, nimerește cealaltă ureche. Auzul tău se va revigora dacă va auzi cum crește seva, și clorofila inundă lujerul plantei? Ar fi ceva. Aș încheia bucuroasă acțiunea. Dar, vine legea cea nescrisă și de neînvins care zice „nimic nu se va mai repeta ca-n viața lui”. Iar eu, eul meu strigă „păi cum? Viața se repetă… Existența e un circuit gen spirală…” Și zic și zic în gând altele asemenea.
Obosesc. Tac.
Pun floarea–plantă la mijlocul dreptunghiului de pământ.
Asta înseamnă că se va hrăni din inima ta. Doamne, nu! Nu pot face așa ceva.
Blasfemie-i toată încercarea mea. Dacă Iisus însuși l-a plâns pe Lazăr mort, eu, o viață însingurată cum aș putea reacționa altfel? Plânsul meu însă și disperarea sunt inutile. Învăț adâncimea inutilității. Învăț în aval, în amonte, revin spre adâncul ei.
Încă. Toate fac parte din viață. Trăiesc! Le trăiesc.

*
* *

Îmi dă târcoale gândul că totul este inutil. Zbaterea, iluzia că noi alegem ceva din cele ce vin spre noi. Liberul arbitru? Chiar există? Dacă, de fapt, e o secretă, misterioasă conjunctură în fiece moment iar noi, suntem dirijați ca niște păpuși trase în stânga, dreapta, sus, jos, mai jos, de sfori nevăzute? Într-un spectacol numit viață.



Frunze, frică, anotimpuri
întrebări
la care, nu mai pot
să le adaug
vreun răspuns
oare tu, oare da?
plus ceva, o plus
nedefinitul
îți este greu
să fii
copacul meu interior?
și mereu
pomul cu dor?
Mă jenez
să-ți spun
că-i prea repede
verde – galben – ruginiu
și încă
nu mi-am terminat
de numărat
lacrimile.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!