stau abătut pe stânca rece-a solitudinii și marea neliniștii lovește cu valurile-i mânioase în țărmul iubirii.
frunzele gândului se scutură-ncet, cad pe un palid platou al necunoscutului.
îmi pare că niciodată n-am existat, că am fost doar o părere, o absurdă părere despre rosturile omului în univers.
stau și stânca solitudinii devine mai rece, tot mai rece...
îmi încarc toate sentimentele neexplodate în carul îngust al simțirii.
pornesc în căutarea altor idealuri - altor irealuri.
sunt singur și-n lupta cu necunoscutul armele mele sunt demult ieșite din uz.
și dacă pașii tăi n-au fost niciodată așa de șovăitori, îmi dau seama că au atins o urmă lăsată în hoinăreala sa de neînvinsul cupidon.
și-ți admir ezitările!...