La o primă vedere, relația dintre lume și scris este o simplă prismă cu trei fețe: există scriitori care au contemplat lumea așa cum era ea, alții care s-au iluzionat că o văd așa cum ar fi dorit-o și alții care au încercat să o schimbe. Dar totul se complică dacă ne amintim că mai există poeții, cei care, după ce au văzut-o, au vrut să pună o alta în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri, pentru că nu întotdeauna lumea propusă de poeți era mai ușor de suportat decât cea adevărată, reală. Prin poeți înțeleg, desigur, nu pe autorii de versuri, ci pe autorii de viziuni, pe cei în care razele realității pătrund refractate straniu de substanța sufletească străbătută, substanță ce nu se lasă pătrunsă decât pentru a putea răsturna și adânci înțelesurile.
Dar, oricărei categorii i-ar aparține, între scriitor și lumea căreia el îi este ecou se așază - ca un scut capabil nu numai să-l apere, ci și să-l ajute să învingă - opera sa. Secole de-a rândul, poetul a fost asemenea lui Perseu, fiul lui Zeus, cel care, pentru a înfrânge Meduza, și-a șlefuit scutul și l-a făcut oglindă în care, văzându-și chipul, Gorgona să fie ucisă de revelația propriei ei urâțenii. Secole întregi, ambiția realistă a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de perfect lumea, încât aceasta să poată fi învinsă ori măcar îmblânzită de spectrul propriei ei imagini. Victoria artei se datora astfel nu numai efortului estetic de "a oglindi", ci și filosoficei ambiții de a schimba raportul de forțe între ceea ce este și ceea ce se înțelege.
Scepticismul modernilor a pierdut, însă, această iluzie, ca și speranța că realitatea mai păstrează ingenuitatea necesară pentru ca - văzându-se așa cum e - să fie cuprinsă de oroare. Acum, când singurătatea, neîncrederea și războaiele au dovedit că știu să sluțească și să ucidă mai bine decât bietul cap al Gorgonei, poetul s-a văzut și el nevoit să-și schimbe armele. Sfidării și nepăsării, el le-a răspuns prin coșmare de fabricație proprie, artizanală. Renunțând să mai reproducă neapărat lumea, el a ales calea de a-i arăta nu propria ei față, ci cutremurătoarele viziuni pe care aceasta le poate produce în sufletul lui. Nu imaginea vie a Meduzei reflectată în scut, deci, ci însuși capul Gorgonei, tăiat și transformat într-o forță capabilă să apere și să învingă. Poezia devine astfel scutul fragil al pleoapelor, în umbra lăsată a cărora universului real i se dă șansa naivă, și mereu încrezătoare, de a renaște.