Veneam spre casă într-una dintre aceste zile în care primăvara s-a hotărât totuși să coboare peste noi, veneam moleșită de soare și de astenie, cu acea beatitudine a oboselii în care trupul nu mai pretinde ordine, ci ia asupra sa conducerea automată a mișcărilor, dând gândurilor vacanță și suferințelor somn. Veneam spre casă încet, cu fularul în sfârșit deznodat și paltonul desfăcut, oprindu-mă să mă uit, curioasă și absentă, în egală măsură, la fiecare gard mai ciudat, la fiecare stucatură mai neobișnuită, la fiecare streașină mai complicată, la fiecare pisică pășind pedantă pe acoperiș, la fiecare cățel traversând aferat strada, la fiecare trecător purtând pe chip expresia aceluiași somn transparent, prin care pluteam fericită și eu. Veneam spre casă, deci, fără să mă grăbesc, când m-am oprit să privesc un joc de copii. Așezați ca într-un amfiteatru pe treptele curbe ale unei clădiri, opt sau poate nouă țânci, nedepășind cinci-șase ani, stăteau cuminți unul lângă altul, în timp ce o fetiță mai răsărită îi domina din față, în picioare, interogându-i pe rând. Se jucau de-a școala. Tocmai era scos la tablă un băiețel, tabla fiind asfaltul pe care profesoara scrisese, în josul unor coloane de cifre mai vechi, problema: 7 + 7 =?. Profesoara era importantă și severă, elevul speriat de întrebare și respectuos, rolurile erau interpretate cu seriozitate și chiar cu minuție. Prezența spectatorului care eram, și care se așezase pe trepte alături de ei, nu părea să-i deranjeze nici măcar prin ușorul cabotinism căruia îi dădea naștere. Se făceau că mă ignoră și în adâncul jocului lor, mă ignorau cu adevărat. După o prelungită nesiguranță, cel întrebat se hotărî și cu un glas subțire, mai subțire chiar decât m-aș fi așteptat, dădu răspunsul: 28. Calmă, profesoara șterse cu talpa ghetei semnul întrebării, scrise în locul lui 28 (scria, evident, în numele elevului care nu știa scrie) și abia apoi începu să explice că răspunsul nu este corect și, tăindu-l cu o linie, însemnă alături "adevăratul" rezultat: 16, iar cu bățul pe care îl ținea în mâna stângă aplică simbolic o lovitură punitivă în palma celui ce greșise, întinsă cu stoicism ca să-și ia pedeapsa. Atunci, amuzată și mirată de insuficiența profesoarei, în a cărei impunătoare pedagogie începusem să cred și eu, m-am trezit spunând aproape fără să vreau. "Dar 7 + 7 = 14" și abia în secunda următoare, când toți ochii s-au întors spre mine, luminând la fel, am înțeles imensa greșeală pe care o făcusem.
Nu cred că vreodată în viață m-am simțit mai stupidă și nu glumesc deloc mărturisind asta. Era în privirea copiilor oprită asupra mea, nu mai mult de câteva secunde, nu numai uimirea că nu înțelesesem regula, atât de simplă, a jocului, ci și disprețul că nu eram în stare s-o înțeleg. Jocul lor fusese pur, neatins de realitate, profesoara nu era profesoară, elevii nu erau elevi, calculele nu erau calcule, era un joc perfect, jucat din simpla plăcere a jocului, plăcere pe care o trăiau, evident, cu toții, iar în această artă gratuită, în această ficțiune atât de totală încât nu putea fi infirmată de nimic, eu introdusesem prostește un element real, un adevăr dintr-un univers care nu reușise încă să-i atingă. M-am ridicat umilită și aproape cu greutate, ca bătrânii, și m-am îndepărtat simțindu-mă privită din spate un timp, auzind apoi, tot mai slab, reluarea jocului a cărui regulă nu reușisem să o înțeleg. Marea bucurie a amiezii se stinsese în mine, începui să mă grăbesc spre casă, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu infirm prin vreun adevăr mai real sublima ficțiune a primăverii.