în providence, lucrurile înfloresc chinezește. între 4 și 4:30 dimineața, e invazie de copaci mongoloizi. dacă o dimineață vine mai devreme decât cred asiaticii cu crengi, se întâmplă în acuarelă. ca în acuarelele acelei marie rose, marie roncat? de plajă, pe care joe dassin se gândea că le pricepe.
nu vine un anotimp întreg, își trimite doar soldații.
și nu se cade ca vara indiană să însemne, chiar, ceva.

în lunile astea de hârtie, nu-ți vine să crezi în china sau în martie, vrei în verile indienilor care știu să facă veri așa cum se fac ele. majoritatea celor reușite s-au blocat între rame. celelalte evadează, dar se împiedică la câțiva milimetri de cușca lor cu cer. restul se mototolesc.
vagabonzilor, vagabonzilor.

alte dimineți intră în ceainice și se uită acolo. aerul se închide la culoare și miroase a ceai de anotimp. cărările se văd mai bine, ca niște fluvii mult înghesuite. cântătorii se așează turcește pe scenele care le plac, sau își întind câte două picioare în „v”, ca păpușile dezorientate.

crystal lullabies - un morman de zise; cristalul e de fapt niște sunete, iar lullaby nu poate însemna altceva decât hol pentru copii, de băgat capul prea mare. nu știu cine a croit cuvântul, dar l-a croit pentru un hol, în niciun caz pentru un cântec. probabil holul era timid și fix, nu s-a mai supărat când i l-au smuls.