De ce ne mor sufletele? O întrebare pe care și-a pus-o tot omul(femeie sau bărbat) la un moment dat.
Copii fiind avem parte de bucurii, de iubire părintească necondiționată. Dar ce facem cu viața noastră când ne cresc aripile și vrem să ne luăm zborul din cuibul părintesc, când credem că suntem stăpânii lumii?
La început zburăm sus și tot mai sus. Iubim pătimaș, ne punem sufletul pe tavă și apoi....... după ani și ani încercăm să privim în urmă. În copilărie visam să colindăm lumea, să avem avem o familie mare care să cuprindă toată dragostea universului și credeam că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău care să distrugă liniștea căminului clădit pe o temelie solidă și anume Dragostea. Dar anii au trecut.....apare un bebe pe care îl credem că va fi înca o cărămidă de rezistență a căminului nostru. Dar surpriză.... totul incepe să se schimbe și nu în bine cum speram. A cui să fie vina oare? A femeii? A bărbatului?
Privesc la visele copilăriei și văd că din ele a rămas doar cenușa deoarece a avut grija cineva să le distrugă, să le spargă în mii de bucăți fără să-i pese de sufletul de lângă el. Nu mai am nimic, sufletul e gol, pustiu de tot ceea ce inseamnă viață și cu toate astea mi-e foame de vise, mi-e foame de viață. Aș vrea să iubesc, aș vrea să fiu iubită, aș vrea să mă vadă iar ca pe femeia pe care a iubit-o cândva cu patimă, cu foc, ca pe o parteneră de viață căreia i se poate confesa, pe umarul căreia poate plânge când e trist,aș vrea să ne bucurăm împreună de tot ce înseamnă viață pe Pământ. Dar e prea obosit să vadă toată frumusețea din jur, e prea obosit să vadă că există viață, suflet, bucurie, dragoste în jurul nostru. Toate acestea au devenit "prostii". Să încercăm să căutăm un suflet la fel de stors și totuși dornic de viață? La ce bun? Atunci când găsim un astfel de suflet este sigur ocupat și nu va renunța la locatarul lui tocmai că este prea bun și nu ar putea suporta să-l rănească dându-l afară ca să-ți facă ție loc.Deci ce ne rămâne de făcut? Să ne mulțumim cu resturi, cu bucăți de puzzle pierdute de alții? Nu! Vrem un puzzle întreg și să fie al nostru, și pentru că nu-l putem avea sufletul moare. Moare de dorință, moare de durere și ajungem niște morți vii care trăiesc din amintiri.
Oameni buni deșteptați-vă!! Nu lăsați să treacă viața pe lângă voi. Iubiți, apreciați și respectați ceea ce aveți lângă voi. Este cel mai ușor lucru pe care îl puteți face și sigur vă va aduce Fericirea. Eu am pierdut-o dar numai bunul Dumnezeu știe ce va mai fi.......... oare o voi mai găsi?
Nu lăsați să vă copleșească "singurătatea în doi" este cea mai grea boala mai grea chiar si decât bătrânețea pentru că nu vom mai avea cu ce să ne "hrănim" când, cu adevărat, vom trăi din amintiri. Nu lăsați pe nimeni să vă frângă aripile, altfel veți da cu inima de pământ și ea se va sparge în mii de bucăți care nu se vor mai lipi nicicând.
Și mor încet, încet, încet...........