Totul devine dintr-o data pustiu. Un gol imens se deschide in sufletul si-n viata ta, iar tu iti simti pentru prima data micimea in fata imensitatii constiintel lumii. Totul se rezuma inaite la Ea, dar cat de mult era acel lucru. Acuma nu mai conteaza nimic, desi ai iar toata lumea ca sa o cuceresti. Si sentimentul, ca si trairile, toate devin tipatoare, te asalta din toate partile, amintirile, imagini cu tine si cu Ea, mai ales cu Ea.
Iar fata continua sa ramna amortita, nu poti sa ti-o simti, buzele nu ti se deschis, sau tu nu poti sa-ti dai seama de asta, intrebarea aia stupida "dar daca ...", si te intorci pe o parte si pe alta, simti ca nu ai aer, picioarele sunt usoare ca un fulg sau grele ca plumbul, vrei sa alergi, dar cand ajungi sa faci asta simti atat de acut pustiul din tine, iar singuratatea devine atat de apasatoare ca nu te poti misca.
Este la fel ca atunci cand alergai dupa ea. Ii spui numele de doua ori pe secunda, te uiti in jur si ti se pare ca o vezi numai pe ea, iar atunci cand figura pe care iti fixezi halucinatia este insotita, iti simti inima sagetata.
Uneori se intampla sa o vezi din intamplare, poate chiar aranjezi chestia asta, si atunci ti se taie picioarele, ai vrea sa incerci sa fi tare, sa treci pe langa Ea ca si cum nu ai fi vazut-o, dar te trezesti ducandu-te la Ea si spunandu-i vorbe pe care incerci sa le faci cat mai simple, dar tu vrei sa-i strigi altceva.
Si pe urma trece totul ...