“Sal vlade vreau sa vorbesc ceva cu tine asta cand ai timp shi daca ai
timp o jumate de ora sa-ti rapesc din timp sa vorbesc cu tine sa-mi zici
cand shi sa-ti trimit un mesaj pe telefon ...ca vreau sa vorbesc ceva
cu tine....
daca se poate”

Textul de mai sus l-am primit ca e-mail de la o cunoștință vagă cu care m-am reîntâlnit după mulți ani, nu ne mai văzuserăm din liceu. De la prima lectură am fost de-a dreptul fascinat efectiv de stilul autorului fapt pentru care am considerat că trebuie să îmi reprim egoismul și să împart cu lumea voluptatea cunoașterii scriiturii în cauză.Vă asigur de autenticitatea enunțului de mai sus. E scris de un om aflat undeva în jurul vârstei de 25 de ani.

Stau și recitesc această bijuterie stilistică și îmi imaginez câtă gelozie trebuie să inducă ea unui autor postmodernist. Cu câtă ușurință tastează un om simplu dar genial în simplitatea lui (de care evident este inconștient) texte pe care alții le caută în nesfârșite nopți de trudă și de zdrobire a sfârcurilor muzei. Boris Vian cu Spuma Zilelor lui este o nefericită pastișă, adevăratul postmodernist își bea cafeaua la un internet-cafe undeva în Rahova.Revin din nou și spun încă odată repetând: geniul stă în simplitate iar simplitatea stă în praful din ochii cititorului.