Fantome ciclice îmi bântuie transparent aripile
și măruntaiele gândurilor uscate îmi cloapsează
spre interiorul cerebral, rece și ostenit de goană,
așezându-te în răni ce nu se mai cicatrizează.

Iar o să spui că gândesc prea mult.

Nonrostirile sugrumate în gât, apoi deplin gonite
în centrul forfotei, asfixiate de pleoape închise,
năpustesc din interior, prin ochi, crud prigonite
de picături din lacrimile închipuirilor tale ucise.

Iar o să cred că văd prea mult.

Strigoii trecutului tău nemântuit mă spionează
și îmi scutură brutal aripile de fulgii îngăduinței,
la pieptul meu înverșunați iară te-ngenunchează
abătând spre mine pedeapsa, în inima conștiinței.

Iar o să spun că visez prea mult.