Când ultime frunze se pierd,
Prin negura încețoșată și rece,
Căzând pe înghețat, și-etern
Pământ ce pururi primește

Când norii-și țin în frâu pornirea,
Doar scăpărând, din când în când
Câte-un cristal ce mângâie privirea,
E loc și pentru-un tainic cânt...

Un vechi arcuș, ce blând așează,
Pe corzi uitate de demult,
Acut și leneș, dar cu vază,
Lăsând același cuget, mut.

Cum tern rămase și-nainte,
Cu altă sursă de tăcere,
Și-atunci uitat fără cuvinte,
Și căutând o mângâiere.

Atunci, o palidă lumină,
Căci palidă văzutu-s-a venind,
Din alte vremuri, altă lume, plină,
Mai plină se-așeternu, zâmbind.