Îți mai aduci aminte, când te plimbai prin grădina raiului?
Când tălpile tale goale, alunecau ușor pe cărarea viselor inocenței,
Când zburai pe cerul alb al purității, și te sărutai cu soarele copilăriei?
Îți mai aduci aminte când m-ai visat?
Și eu, ca o umbră palidă,
Am pătruns în viața ta, pe fereastra pe care inima,
În noaptea cea mai neagră a primăverii,
A lăsat-o deshisă în așteptarea îngerului de mult visat.
Cu aripile mele ciuntite, înegrite de fumul deșertăciunii,
Cu inima mea de gheață,
M-am furișat în cămara sufletului tău,
Și am stins încet lumânările speranței,
Te-am învăluit cu mantia ispitei,
Și la lumina lunii, în țipetele îngerilor,
Am dansat preludiul morții.
Apoi, ne-am așezat ușor pe marginea patului,
Iar buzele tale mici,
Au cuprins ochii mei de foc,
Iar gura mea rece,
S-a infruptat din sânul tău.
Și-n lăcomia mea,
Am început să ucid cu ură nebună fecioara din tine,
Dar tu, nici măcar nu ai țipat, atunci când colții mei albi,
Au pătruns ușor în gâtul tău moale,
Și sângele fierbinte,
Curgea lin pe pieptul tău gol,
Curgea tot mai jos, până la pe pulpele tale goale, dintre ele, pe ele, pe mine.
Și te-am mușcat atât de lacom, tot mai adânc, tot mai tare și mai tare,
Până când în corpul tău gol, nu a mai rămas nici o picătură de veșnicie.
Tu, ai început să gemi ușor,
Degetele tale au început să lase răni pe spatele meu gol, ai început să urlii,
Și păcatul ți-a dat și ție colții pe care n-ai fi vrut să-i ai vre-odată,
Și m-ai mușcat ca o nebună,
Iar corpul de copilă, se transforma, se definea.
Și-ai început să sorbi și tu din mine moartea, din tine viața.
Și-am adormit cu trupurile acoperite de sânge închegat, goale de suflet, o ființă.
Dimineața, Soarele, a pătruns în sălașul nostru, ne-a ars pielea și am fugit ca nebunii.
Și ne-am ascuns în pivnița rece a regretelor,
În patul plin de spini al tinereții, în sicriul negru al suferinței și-al uitării.
Și am rămas acolo, în iad, până când El a coborât și ne-a găsit,
Ne-a scos ușor trupurile putrezite din morminte, și le-a spălat cu lacrimile Lui,
Le-a dat viață cu sângele Său, și ne-a sărutat ochii cu Iubirea Lui, ne-a redat viața.
Și încetul cu încetul am început să ne rescumpărăm sufletele prizoniere,
Am început să repirăm aerul curat al Vieții,
Iar tu mai veșnică ca niciodată, m-ai luat de mână,
Și m-ai dus în poiana Speranței, și a Iubirii,
Și acolo în cântecele îngerilor, ne-am așezat pe iarbă, și eu ți-am luat mâna într-a mea,
M-am scufundat în ochii tăi lini, și ți-am sărutat pentru prima oară sufletul.


„Nu ai voie să nu iubești.”
(„Rugăciuni către tineri(Sau despre o exorcizare a României)” - Marius N. Ilucă)