Prostia

Culegem roada încolțită dintr-un grăunte de prostie
Și ne hrănim cu ea copiii mai semănând încă o mie

Nu credeam că sunt pe mare și purtat sunt de a ei valuri
Dar am înțeles când ochii nu găseau în zare maluri

Nu era mare sărată, dar altfel nu putea să fie
Când am mai gustat odată, la gust era marea prostiei

Atunci tăcut am înțeles că plutim în ea cu toții
Și pluti-vor neștiind copiii, frații și nepoții

Din generație în alta prostia mai rodește mult
Nici eu ce spun nu vreau să știu, nu vreau să mai ascult

Poate chiar spunând acestea prostie spun și nu cunosc
Morala, sensul și-nțelesul de-a fi mincinos și prost

Am frică de această boală și nu știu cum să mă feresc
De prostie și minciună ne vrând să mă îmbolnăvesc

A-și fugi din lumea asta în altă lume eu murind
Dar n-am să înțeleg prostia decât simțind-o și trăind

Nu voi fugi precum un laș din viața ce mi-e dată mie
De Dumnezeu să o trăiesc, chiar de e plină de prostie

Le-am înțeles pe toate trist ne mai având cuvinte
Dar totuși straniu e un lucru – la ce ne trebuiește minte?